Posada de pe Valea Oltului (1937)
O altă zonă acceptată ca posibilă
pentru localizarea bătăliei dintre Basarab I şi Carol Robert a fost Valea Oltului. Istoricul şi filologul Gheorghe Popa-Lisseanu (1866–1945),
în anul 1937 a lansat ipoteza că bătălia de la Posada s-a dat pe Valea Oltului. Referindu-se la această opinie, Vasile Mărculeţ
scria că pe lângă Gheorghe Popa-Lisseanu, s-au pronunţat printre alţii Petre P.
Panaitescu, precum şi istoricul maghiar Pál Engel. Petre P. Panaitescu scria
că, „regele s-a retras spre Transilvania pe un drum mai scurt, încrezându-se în
călăuzele locului. Socotim că acest drum pe care a pornit regele de la Argeş
era spre Valea Oltului şi nu cum s-a crezut, la
Posada, spre Bran, drum mai lung şi ocolit”.
Ovidiu Cristea, cercetator ştiinţific
la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, scria că „o dată ce a renunţat să
cucerească Ţara Românească, Carol a încercat să se retragă pe drumul cel mai
scurt care ar fi fost pe Defileul Oltului”.
La articolul scris în anul 2014 de
Nicolae Manolescu, George Cristescu face un comentariu, din care consemnăm
următoarele: „Întotdeauna am fost convins că bătălia de la Posada, locul unde mica oştire a lui Basarab a distrus armata
regelui Ungariei Carol Robert de Anjou la 1330, s-a
desfăşurat pe Valea Oltului, lungă de 80 de kilometri.”. Regele Carol Robert „voia să-şi extindă stăpânirea
Ungariei şi asupra Valahiei. Basarab fiind informat şi-a dispus armata pe
pereţii înalţi ai Văii Oltului şi când armata regelui
Ungariei a intrat în defileu oştirea lui Basarab a răsturnat
stânci şi pietre asupra cavaleriei ungureşti”. În consecinţă, afirmă: „Cred şi
sunt convins că Posada unde s-a desfăşurat bătălia era în Valea Oltului”.
Ideea este reluată de prof. George
Voica şi dr. Constantin Ioniţescu, în anul 2016, care scriu: „Credem că pe
acest drum scăpase, probabil şi Carol Robert de Anjou, după ce plecase din
Cetăţuia Râmnicului, noaptea, cu spaimă şi cu gheaţă în suflet şi în spate! Că
oamenii lui Basarab I l-au urmărit până dincolo de Olt, e aproape o
certitudine, deşi Oltenia nu era încă sub ascuţişul săbiei sale, dar urma să
fie!”.
De asemenea, în anul următor, Ovidiu
Mihail Stângă, susţine aceeaşi ipoteză, scriind: „Trecătoarea cuprinsă între
intrarea în Defileul Oltului, de la muchia
muntelui lui Basarab, la bază fiind aflată biserica numită şi „Cozia Veche” şi
până la ieşirea din defileu, la Câineni, sau „Vama de la Genune”, beneficiază
la capete, de cele mai strâmte părţi dintre munţii Defileului Oltului. Nu numai
că sunt poziţii strategice uşor de întărit, dar sunt şi două drumuri colaterale
care vin direct de la Curtea de Argeş. Unul e drumul pe la Sălătruc,
Sălătrucel, Jiblea, care foarte uşor duce apoi la actualele mănăstiri Cozia şi
Turnu, celălalt fiind drumul care de la Argeş vine în Ţara Loviştei, pe Valea Boişoarei, spre Câineni. Pe aceste drumuri, forţele
armate ale lui Basarab, într-adevăr au avut cum să vină şi să adune oştenii,
inclusiv din rezervorul de potenţial constituit de moşnenii liberi, care erau
cunoscători ai drumurilor de plai şi puteau ieşi pe neaşteptate la cele două
capete ale Defileului Oltului”. Iar „bătălia dată între oştile de cavaleriei
ale celor doi beligeranţi, s-a putut desfăşura în locurile intermediare mai
deschise, cum ar fi cel de la Brezoi, pe unde era amplasată şi singura cale de retragere
în lateral, din trecătoare. Pe aici părăsind Defileul Oltului se putea intra în
Valea Lotrului, pe o altă cale care ar fi putut constitui unica
scăpare din încercuirea cleştelui strâns asupra lor de Basarab. Ori tocmai aşa
descrie şi Cronica modul în care a reuşit să se salveze regele Carol Robert de Anjou”. În
concluzie, autorul afirmă: „De aceea, susţin ideea că acolo, între Râmnic şi
Câineni, probabil şi-au desfăşurat înaintarea oştile lui Carol Robert de Anjou.
Oşti care astfel au putut fi „prinse precum peştii în o vârşă” şi din toate
părţile, strânse în „trecătoarea îngustă precum copastia unei corăbii”.
Această ipoteză a fost combătută de unii istorici. Astfel, istoricul
Constantin C. Giurescu nu-i de acord cu Valea Oltului, justificând că „pe Valea Oltului, de-a lungul apei, nu exista încă drum; îl vor
deschide, săpând în stâncă, austriecii, în timpul dominaţiei lor asupra
Olteniei (1718–1739)”. Paul Ioan Cruceană scria în 1980, că: „Bătălia nu se putea da însă nici pe Olt,
râul fiind mult prea important spre a putea fi trecut sub tăcere de documente”.
De asemenea, Dumitru Moţoc susţine că „nu poate fi luată în considerare nici
localizarea bătăliei în Defileul Oltului, adică undeva între Racoviţa şi
Câineni sau între Câineni şi Boiţa, unde o capcană „gen Posada” este imposibil
de imaginat, defileul fiind pe acolo foarte larg”, apoi conchide: „Excluzând
ipotezele analizate mai sus, se impune constatarea că, părăsind asediul cetăţii
Argeşului şi retrăgându-se spre graniţa de la Câineni a Transilvaniei, armata
lui Carol nu poate fi încercuită şi zdrobită decât în regiunea muntoasă a
drumului Loviştei, dar probabil nu mai departe de Perişani, unde orizontul se
lărgeşte brusc şi începe larga depresiune intracarpatică a Loviştei”.
Posada de la Câinenii Mari (1970)
Unii cercetători au localizat bătălia
de la Posada la Câinenii Mari pe malul Oltului. Astfel, Nicolae Manolescu a descoperit teza de gradul întâi, intitulată: Cercetare
asupra toponimiei Văii Oltului din zona Câineni-Tălmaciu, scrisă la
începutul anilor 1970 de Mioara Deaconu. Pe baza acestei lucrări, Editura „Brumar”
din Timişoara tipăreşte cartea: „Unde se află Posada” (2010), reeditată recent la Editura „Petras” din Râmnicu Vâlcea,
sub titlul modificat: „Unde este Posada?”, despre care Nicolae Manolescu
afirmă, că: „Baza documentară, în sens ştiinţific, a studiului
Mioarei Deaconu este, la rândul ei, foarte solidă. Interpretarea nu e niciodată
hazardată”. La 24 octombrie 2014, Nicolae Manolescu tipăreşte articolul: „Unde este Posada?” Referindu-se la Mioara Deaconu, spune că: „Evitând cu
modestie să facă ipoteze, totuşi, singura ipoteză a autoarei este cea
referitoare la o posibilă situare a bătăliei de la Posada la Câinenii Mari,
într-un loc diferit de acela indicat de Iorga şi de alţi istorici, care au
crezut că el trebuie căutat în Ţara Loviştei şi anume în perimetrul Câinenii
Mici ― Perişani ― Şuici”.
Marian Pătraşcu şi Nicolae Daneş
scriu că, „este de reţinut faptul că prin comuna Câineni s-au retras la 1330 în
Transilvania Carol Robert de Anjou, scăpat cu viaţă cu mare greutate şi
rămăşiţele armatei sale, după umilitoarea înfrângere de la Posada”.
Dumitru Moţoc nu este de acord cu
această localizare, scriind următoarele: „Este evident că localizarea Posadei
pe drumul Curtea de Argeş ― Câineni nu are şanse să fie confirmată decât dacă
se referă la un punct care să corespundă celor relatate de izvoare, atât în
ceea ce priveşte descrierea locului bătăliei, cât şi tactica de luptă folosită
de români în aspra şi lunga încleştare din 9–12 noiembrie 1330”.
Posada de pe Valea Prahovei (1971)
Inginerul Mihai Mărculescu din Bacău,
lansează în anul 1971 o nouă ipoteză cu privire la bătălia de la Posada,
localizând-o în Valea Prahovei. În acest sens, se întreabă: „Nu cumva Posada,
unde a avut loc lupta dintre trupele lui Carol Robert şi cele ale lui Basarab
I, la 1330, o fi chiar Posada de pe Valea Prahovei, între Comarnic şi
Sinaia?”. Apoi conchide: „Cred că nu este de loc imposibil ca regele Carol
Robert să fi ales tocmai acest drum, care ducea spre Braşov, în loc de cel spre
Sibiu. Aşadar, discuţia în jurul Posadei rămâne deschisă”.
Ulterior, în anul 1991, Florian-Nicu
Smărăndescu abordează aceeaşi idee, scriind că există un document care sugerează
ca loc al bătăliei Posada Prahovei, Diploma
regelui Carol Robert către Nicolai Radoslav, din 13 decembrie 1335; în
ea, scrie: „Şi astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, se potoli ardoarea duşmanilor
şi se putu sparge latura dreaptă a zidului de duşmani şi luând-o la picior prin
spărtura făcută din bătălia venită fără veste… aflarăm prilejul mântuirii şi o
luarăm spre casă”. Dacă bătălia ar fi avut loc în Ţara Loviştei, regele ar fi
trebuit să fugă spre stângă, nu spre dreapta, adică spre est unde se afla
oastea lui Basarab. De asemenea, se referă şi la un fragment din Cronica
pictată care „îndreaptă atenţia spre Valea
Prahovei”; în ea, se spune că oştenii regelui au fost prinşi „ca peştii în
vârşă”. Deci, aici a dat Basarab cele două atacuri de care vorbesc documentele:
unul în susul apei, oprind coloanele inamice, altul de pe platoul din dreptul
Posadei, după ce, mai întâi făcuse un baraj de-a latul Prahovei, la Breaza,
astfel încât în zona îngustă din munţi, apa râului crescuse mult, sugerând acea
prindere a „peştilor” în vârşă. Acestea ar fi argumentele care plasează lupta
din 1330 în Posada Prahovei. De asemenea, bazându-se pe un document din anul
1351, care precizează că, în lupta împotriva lui Carol Robert de Anjou,
voievodul Basarab I ar fi avut şi sprijinul „păgânilor vecini”, prin care
trebuie să subînţelegem pe tătari, autorul crede că Basarab I „în niciun chip
nu putea admite pătrunderea tătarilor până în preajma capitalei Ţării
Româneşti, sau chiar dincolo de aceasta; în Ţara Loviştei sau ― după alte
ipoteze ― până în Severin, pentru considerentul că i-ar fi venit greu, apoi,
să-i îndepărteze”. Şi conchide că, normal, „Basarab I ar fi căutat să dea
lupta, cât mai aproape de hotarele răsăritene ale Ţării Româneşti, adică în
Pasul Prahovei, acolo unde expunea mai puţin teritoriul Ţării Româneşti
primejdiilor tătare”. În fine, autorul aduce ca argument şi Cronica
lui Maciej Strijkowski, referitoare la pasajul privind depărtarea la care
s-ar afla locul luptei de Gherghiţa, precum şi lăcaşurile de pomenire ce ar fi
fost înălţate pe locul luptei de către Basarab, par a indica tot Valea
Prahovei: „Pe acel loc, unde a fost bătălia, muntenii au clădit o mănăstire şi
au ridicat trei stâlpi de piatră” şi conchide: „Socotim că e vorba de
schitul Lespezi din Posada Prahovei, reconstruit de Cantacuzini în 1861, cei
trei stâlpi fiind probabil încorporaţi în zidul noii clădiri, numită de
localnici şi „Trei Lespezi”.
Posada de la Dăngeşti ― Surdoiu (1976)
Referitor la localizarea lovişteană a
Posadei, în anul 1976 a fost lansată o nouă ipoteză de către inginerul Sorin
Şerbănescu din Râmnicu Vâlcea; el propune localizarea bătăliei într-un loc la
care nu se gândise nimeni. Într-un interviu, inginerul pasionat de istorie
abordează şi problema Posadei. Ideea a pornit de la un articol publicat în
revista „Magazin istoric”, pe care
citindu-l, afirmaţia că bătălia s-ar fi dat între Perişani şi Sălătruc pe Valea
Topologului nu i s-a părut posibilă şi a făcut o nouă cercetare, oprindu-se la
zona Dăngeşti ― Surdoiu din judeţul Vâlcea. Sorin Şerbănescu adoptă această
ipoteză, întrucât drumul cel mai scurt între Curtea de Argeş şi Transilvania
era prin Şuici, Stoeneşti, Dăngeşti, Surdoiu, Perişani, iar singurul tronson al
drumului, unde armata lui Carol Robert putea fi atacată cu succes, era zona
Dăngeşti ― Surdoiu, pe valea pârâului Grebla. Autorul aduce ca argumente faptul
că vechea denumire a pârâului era Valea Groşilor, iar pădurea din stânga poartă
şi astăzi acest nume, fiindcă aici s-au găsit groşi, monede ungureşti de epocă. Lungimea zonei este de circa 4 kilometri, corespunzând unei distribuţii de 8
― 10 mii de luptători în marş. Mai mult, inginerul nu crede că bătălia s-a dat
într-un defileu îngust, aşa cum lasă să se înţeleagă miniaturile din Cronica
pictată sau alte documente ale epocii.
Ipoteza lansată în 1976 de Sorin
Şerbănescu a fost primită cu rezerve, probabil datorită faptului că acest
defileu nu se află pe drumul Loviştei, ci în afara lui. Astfel, Dumitru Moţoc
scria: „Unii se vor fi întrebat, poate, ce căuta Carol Robert cu armata lui în
pădurile de la Groşi, când drumul spre graniţă intră în Lovişte prin Sălătruc,
peste dealul Clocoticiului. Cercetând însă la faţa locului Valea Groşilor,
parcurgând-o de mai multe ori în ambele direcţii, studiind-o de aproape şi
privind-o de pe înălţimile din jur, oricine îşi poate da seama că, dacă în
vremurile vechi ― inclusiv secolul XIV ― drumul Loviştei intra în Perişani nu
prin poarta Sălătrucului, ca în zilele noastre, ci prin partea Rădăcineştilor,
adică prin Valea Groşilor, atunci urmele Posadei aici trebuie căutate!”.
Posada de la Turnu Roşu (2009)
Precum Transilvania, Ţara Românească
rezistase la destule încercări de „anexare”, dar obligată la plata unor biruri.
Maghiarii şi-au continuat însă expansiunea, hotărâţi să-l pedepsească
pe Basarab I care, prin anul 1325, n-a mai fost dispus să-l recunoască suveran
pe Carol Robert de Anjou! Îl preocupa şi faptul că, din anul 1280, Ungaria
pierduse şi autoritatea peste Banatul de Severin, continuând să stăpânească
doar cetăţile Mehadia, Orşova şi altele câteva, din zona de graniţă. Istoricul
ungur Pál Engel, referindu-se la Basarab I, scria: „În toamna anului 1330,
regele maghiar a pornit personal să-l pedepsească, dar a trebuit să se întoarcă
din drum şi, în strâmtoarea îngustă „Turnu Roşu”, a căzut în cursă. În decurs
de patru zile (9–12 noiembrie) s-a prăpădit acolo toată elita oştirii maghiare,
regele Carol însuşi datorându-şi salvarea devotamentului unuia dintre baronii
săi”.
Posada din Defileul Topologului (2012)
Autorii Vasile Mărculeţ şi Ioan
Mărculeţ publică în anul 2012 articolul „Consideraţii asupra localizării
confruntării munteano-maghiare din 9–12 noiembrie
1330”, propunând o localizare inedită:
Defileul Topologului. Cu o lungime de circa 8 kilometri şi cu o pantă medie de aproximativ 2%, cu numeroase rupturi,
acesta are o lăţime la bază care variază aproximativ între 10 şi 60 de metri, inclusiv albia râului omonim.
Defileul, care trece printre Munţii Frunţii sau Muntişor şi Munţii Poiana
Spinului asigură legătura între Depresiunea Sălătrucului şi Culoarul Central
Făgărăşean, încadrat la nord de Munţii Făgăraşului. Străjuit până la baza
albiei de pereţi împăduriţi, defileul, „un abrupt prăpăstios”, cu „stâncării şi
abrupturi pe care se manifestă procese de dezagregare”, era străbătut, aşa cum
reiese din unele lucrări, de un drum al oilor, respectiv un drum de căruţe cu o
lăţime ce nu putea depăşi 5–6 metri, care urma cursul râului Topolog. În
locurile unde se lărgea, ostaşii munteni au ridicat „prisăci”, la care fac
referire sursele literare şi documentare. Conform calculelor făcute de Nicolae Stoicescu şi Florian Tucă, o asemenea lăţime a drumului
nu permitea o lăţime a coloanei de marş mai mare de patru oameni, având un
interval, în adâncime, de circa 2 metri, ceea ce făcea ca armata regală de
circa 10.000 de oameni se eşaloneze pe o distanţă de aproximativ 5 kilometri. Trupele maghiare plecate de la
Argeş, conduse, foarte probabil, de călăuze muntene, au pătruns în Defileul
Topologului prin nordul Depresiunii Sălătrucului. Aproape sigur, primul atac al
forţelor Ţării Româneşti s-a produs imediat după pătrunderea întregii armate
maghiare în defileu. Cronicarul german Peter von Dusburg relatează că „ţăranii
ţinutului acela tăiară pe jumătate cu fierăstraie arborii pădurii prin care
ungurii trebuiau să treacă la întoarcere, astfel încât dacă ar fi căzut unul
să-l atingă pe altul şi să-l doboare şi tot aşa în continuare. De aici şi
faptul că intrând ungurii în pomenita pădure, că şi sus-amintiţii ţărani
mişcară copacii ca să cadă unul peste altul şi astfel toţi cei doborâţi dintr-o
parte şi cealaltă striviră marea mulţime a ungurilor”. Copacii doborâţi şi
pietrele aruncate de luptătorii munteni au blocat, atât retragerea, cât şi
înaintarea forţelor maghiare, conducând, probabil şi la fragmentarea acestora
în corpuri separate, obligate să se apere independent fără a se putea ajuta
între ele. Deruta forţelor maghiare, agravată de pierderile suferite şi de
panica generată de imposibilitatea de a înainta sau de a se retrage, le-a făcut
incapabile de o ripostă puternică. Foarte probabil, cu unele întreruperi,
luptele au durat până sâmbăta la vecernie, când, apropiindu-se duminica, „ziua
Domnului”, au fost suspendate. Un al doilea atac al românilor, urmând acelaşi
tipar ca şi precedentul, trebuie să se fi produs lunea, dar în partea de nord a
defileului. Acţiunea lor a fost mult uşurată de faptul că în această zonă, Defileul Topologului se îngusta considerabil. Probabil, acum
Carol Robert s-a aflat în pericol de moarte. Pentru a se salva, regele,
consemnează Chronicon pictum Vindobonense,
„îşi schimbase însemnele armelor sale, cu care s-a îmbrăcat Dezső, fiul lui
Dénes, pe care crezându-l vlahii a fi însuşi regele l-au omorât cu cruzime. Şi
însuşi regele de abia a scăpat cu câţiva inşi”. Forţele maghiare, care au
reuşit să străpungă încercuirea românilor, au debuşat spre dreapta într-o
depresiune a Culoarului Central Făgărăşean, cunoscută sub denumirea de Lărgirea
Pojorii, unde, dată fiind configuraţia terenului, nu mai puteau fi atacate de valahi.
De aici, prin şaua Culmii Poiana Lungă, situată la circa 1.100 de metri altitudine, dar suficient de largă,
Carol Robert şi resturile armatei sale au putut pătrunde în Depresiunea
Loviştei, de unde au revenit în Transilvania.
Autorii scriu că, în opinia lor,
pentru organizarea ambuscadei întinsă forţelor maghiare, Basarab I a fost
obligat să aibă în considerare câteva aspecte de natură militară şi geografică.
Între acestea se disting, în primul rând, efectivele armatei regale şi identificarea
unui loc situat pe rutele posibile de repliere a acesteia spre Transilvania,
suficient de lungi care să permită prinderea sa în integralitate în capcana
întinsă. În al doilea rând, domnul muntean era în imposibilitatea organizării
respectivei ambuscade înainte de a cunoaşte rezultatul final al campaniei
maghiare şi ruta de retragere a oştilor regale spre Transilvania. Acest lucru
avea să fie posibil numai după ce Carol Robert, care deşi devastase reşedinţa
domnească de la Argeş (Castrum Argyas),
înţelegând că nu-l putea atrage pe domnul Ţării Româneşti într-o confruntare
decisivă, „a ordonat o împăcare cu Bazarad”, care şi-a dat cuvântul „că va
asculta de rege şi că va da regelui şi tuturor oamenilor săi siguranţa de a se
întoarce acasă şi că-i va arăta un drum drept”. Abia după stabilirea acestor înţelegeri, Basarab I a putut
alege locul ambuscadei, care să îndeplinească condiţiile precizate, dar să fie
suficient de departe de cetatea Argeşului, pentru ca forţele sale, sprijinite
şi de „vecinii săi păgâni”, respectiv de contingente tătare, să poată devansa
pe cele maghiare şi să aibă suficient timp pentru a amenaja terenul în vederea
ambuscadei. La întrebarea: Unde a avut loc confruntarea munteano-maghiară din
9–12 noiembrie 1330?, autorii susţin că: „Vom căuta să-i dăm un răspuns pertinent în continuare.
Excludem însă de la început pretenţia că localizarea pe care o propunem noi
este una irefutabilă. Această rezervă nu ne împiedică însă să o considerăm
drept o ipoteză cu şanse mari de confirmare”.
Autorii precizează că: „Trupele
maghiare plecate de la Argeş, conduse foarte probabil de călăuze muntene, au
pătruns în Defileul Topologului prin nordul Depresiunii Sălătrucului. Primul
atac al forţelor Ţării Româneşti s-a produs imediat după pătrunderea întregii armate
maghiare în defileu”. Despre al doilea atac, spun că a fost „întreprins după
acelaşi tipar ca şi primul, s-a produs lunea, dar în partea de nord a
defileului. Acţiunea românilor a fost mult uşurată de faptul că în această
zonă, Defileul Topologului se îngusta considerabil”.
Pentru identificarea locului, au fost
studiate posibilele rute de repliere a forţelor maghiare spre Transilvania,
ajungând la concluzia că „cel puţin, din punct de vedere geografic, o singură
zonă îndeplineşte condiţiile menţionate: Defileul Topologului”. Străjuit până
la baza albiei de pereţi împăduriţi, defileul, „un abrupt prăpăstios”, cu „stâncării
şi abrupturi pe care se manifestă procese de dezagregare”, era străbătut, aşa
cum reiese din unele lucrări, de un drum al oilor, respectiv un drum de căruţe
cu o lăţime ce nu putea depăşi 5–6 metri, care urma cursul râului Topolog. În
locurile în care acesta se lărgea, ostaşii munteni au ridicat „prisăci” la care
fac referire sursele literare şi documentare de care dispunem.
Tematica este reluată în anul 2014,
sub titlul: „Posada, 9–12 noiembrie 1330 ― unde?”, precizând că: „Argumentaţia
adusă în sprijinul acestei opinii o vom prezenta în continuare”, fiind
reproduse cele din articolul anterior.
Posada de la Masivul Cozia (2015)
Profesorul Dinică Ciobotea susţine
că, Basarab I şi ostaşii săi au ales să atace din lateral, dinspre Masivul
Cozia, acolo unde versantul permite o năvălire, al cărui impact a avut
caracteristicile unei avalanşe. Documentele şi cronicile sunt precise. Atacul a
vizat pe regele Carol Robert, de aceea locul gândit de Basarab I oferea o
disproporţie de forţe şi o impetuozitate aparte. Concomitent, de pe stâncile
aproape inaccesibile ale Masivului Mamurile asemănătoare unor picioare de
munte: Coasta Brătii, Piatra Şanţului şi Muchia Perişanilor, au fost
rostogolite pietre pentru a deruta şi a-i strânge şi mai mult pe ostaşii
duşmani în albia râului.
Posada de la Copăcelu (2016)
Prof. George Voica şi dr. Constantin
Ioniţescu, analizând descrierea bătăliei în Cronica pictată, au
ajuns la concluzia că: „Un asemenea loc nu poate fi decât în Defileul Titeşti ―
Racoviţa, în satul Copăcelu, punctul Dealul Mlăcii, din actuala comună
Racoviţa, judeţul Vâlcea”. Pentru a preîntâmpina vreun contraargument, autorii
scriu: „Cum pe Dealul Mlăcii nu sunt stânci ori bolovani, oricine poate crede
că locul numit Posada nu a fost aici, ci cu totul într-altă parte. Total
greşit! Şi asta, dintr-un singur motiv, iar dvs., cititorii, puteţi să vă
convingeţi singuri, oricând doriţi, mergând acolo, la Copăcelu, spre capătul
Dealului Mlăcii, unde veţi vedea atât „Posada”, adică acel loc foarte strâmt,
cât şi temelia castrului roman de 60/40 de metri, aproximativ, din vremea Procuratorului/Guvernatorului Provinciei Alutensis,
adică al Olteniei, Aquila Fidus, cel care a ridicat acolo, la Pretorium (Gherghiţa/Racoviţa
de azi) trei castre romane”. Deci, „toţi acei bolovani erau din castrul roman
unde fusese încartiruit Guvernatorul roman Aquila Fidus şi Cohorta a III-a Scythica.
Evident că unora li se pare bizară această explicaţie; poate chiar uşor
deplasată”.
De asemenea, autorii susţin că, tot
la Copăcelu, descrierea corespunde întocmai celor scrise în Cronica pictată:
„valea îngustă a rămas aceeaşi”; la fel şi „firul de apă”, dar şi mica
mlaştină, unde şi acum „pe alocurea creşte trestia”. De asemenea, se observă
trei călăreţi, iar direcţia luată la ieşirea din „vârşe” este foarte clară: „spre
sud-vest; adică, spre Cozia ― Râmnicu Vâlcea şi nicidecum prin Braşov, Bran ori
Sibiu. Aşadar, Carol Robert de Anjou fusese atras într-o teribilă cursă! Nici
vorbă de pură întâmplare! Basarab I ştiuse să-şi pună în valoare excepţionalele
sale calităţi de strateg militar”.
După cum am constatat, unii susţin
anumite localizări ale posadelor, iar alţii le combat. Însă referitor la
localizarea Posadei în stânga Oltului, confirmarea vine de la însuşi regele
Carol Robert de Anjou, participant activ la evenimente. În Diploma emisă la data de 2 noiembrie 1332, afirmă limpede, că: „În
anul Domnului o mie trei sute treizeci, când am ajuns cu o parte a oastei
noastre în Ţara Românească a măriei noastre spre a o cerceta, după ce am
străbătut-o în linişte, la ieşirea noastră de acolo, Basarab, necredinciosul
nostru român, cu răutatea unei necredinţe de mai înainte urzită, la adăpostul
viclean al unei păci făţarnice, a năvălit plin de duşmănie asupra unei părţi
din oastea noastră”.
Prin această afirmaţie, însuşi regele
Carol Robert de Anjou precizează că bătălia de la Posada nu a avut loc în
stânga, ci în dreapta Oltului.
Arhimandrit Veniamin Micle, Mănăstirea Bistrița, Vâlcea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu