Despre voievozii Basarabi

Familia Basarabilor este menţionată în documente existente încă din secolul al XII-lea, care adeveresc faptul că ei au condus voievodate, mai mult sau mai puţin întinse în regiunea Olteniei şi chiar în părţile din nordul Bulgariei. Un nucleu de formaţiune statală este menţionat voievodatul condus de Nicolae Basarab (1113–1128), care era domn al valahilor de la nordul Dunării, dar şi în Valea Timocului şi peste o suprafaţă din nord-vestul Bulgariei. Apariţia documentară a lui Nicolae Basarab este relativ recentă, după anul 1990, datorită faptului că istoricii bulgari au păstrat secretul unei descoperiri extraordinare din Valea Timocului, fiind vorba de Inscripţia păstrată pe capul statuii unui leu, care confirmă pe Nicolae Basarab. Această descoperire din anul 1926 a fost semnalată de profesorul E. C. Grigoraş; ea completează tradiţia păstrată de călugării Mănăstirii Tismana, potrivit căreia, Basarabii erau vechi conducători în Oltenia. Deci, acest „Nicolai” Basarab provenea din numeroasa familie a Basarabilor.

Tot în secolul al XII-lea, după anul 1128, este menţionat voievodul Mihail I Basarab, urmaşul la conducerea cnezatului din jurul Severinului al lui Nicolae Basarab. Voievodul s-a intitulat „Mihail I”, nădăjduind că va aduna în jurul său pe toţi cnejii „letinilor”, numai că era prematur, regatul Ungariei era destul de puternic pentru a stopa iniţiativa sa. Un secol mai târziu, Basarabii reveneau în istorie prin Litovoi, un membru al aceleiaşi familii. 

Voievodul Basarab I

Despre voievodul Basarab I, se ştie că s-a născut în jurul anului 1280, probabil în Curtea veche de la Argeş, unde a rezidat Tihomir, tatăl său, urmaşul voievodului Seneslau. Tihomir este menţionat într-un singur document din Cancelaria regală ungară, Diploma emisă la 26 noiembrie 1332 de regele Carol Robert, care precizează că Basarab I a fost „filium Thocomerii”, adică fiul lui Tocomer sau Tihomir. Acest izvor documentar, ce conţine prima şi singura informaţie contemporană despre descendenţa lui Basarab I din Tihomir, a dezlănţuit destule controverse, atât în ceea ce priveşte pe Tihomir, dar şi a numelui de Basarab. Numele Thocomer, interpretat de unele surse ca o latinizare a bulgaro-slavului Tihomir sau Tugomir, se regăseşte la românii balcanici încă din anul 1220, deci înainte de aşezarea cumanilor în sudul Dunării; el este de origine slavonă, provenind din „tihi” = liniştit, paşnic, şi „mir” = lume, deci: Lume paşnică.

La botez, fiul lui Tihomir a primit numele de Ivanco sau Ioan, conform mărturiei contemporanului său, ţarul sârb Ştefan Duşan (1331–1355), care menţionează pe „Basaraba Ivanco, socrul ţarului Alexandru al Bulgariei”. Acest text, cunoscut de istoricii români, dovedeşte clar că Ivanco sau Ioan era numele de botez, iar Basarab era nume dinastic.

Basarab I s-a căsătorit cu Margareta, despre care se presupune că a fost catolică, şi au avut trei copii, menţionaţi de unele izvoare. Astfel, un document din 19 mai 1355 consemnează pe „Basarab românul şi fiii săi”. Cronica pictată de la Viena  precizează, cu prilejul soliei de pace trimisă de voievodul valah lui Carol Robert, printre altele: „Voi trimite la curtea voastră pe unul dintre fiii mei”. Mai mult, pomelnicele bisericilor din Câmpulung şi Râmnicu Vâlcea păstrează numele celor trei copii: Nicolae Alexandru, viitorul domn (1352–1364), Teodora şi Ruxanda. Teodora s-a căsătorit în anul 1323 cu ţarul Ivan Alexandru al Vlaho-Bulgariei (1330–1371), nepot de soră al ţarului Mihail Şişman de la Vidin (1323–1330). Din căsătorie lor, a rezultat un fiu, care va ajunge ţar sub numele de Ioan Straţimir (1365–1396). Ulterior, Teodora s-a călugărit, devenind „monahia Teofana”, fiind canonizată de Biserica Ortodoxă Bulgară sub numele de Sfânta Teofana. A doua fiică, Ruxanda, s-a căsătorit cu  regele Serbiei, Ştefan Uroş al III-lea.

După moartea tatălui său Tihomir, Basarab I devine urmaşul său la tron. Din lipsa unor documente, începutul domniei sale a fost stabilit în anul 1310, potrivit tradiţiei consemnate în Cronica lui Giacomo di Pietro Luccari (1551–1615), cronicarul din Raguza, cu privire la întronarea lui Negru Vodă, fiind ales de marea adunare a boierilor, preoţilor, oştenilor şi a „toată ţara”. 

Istoria Ţării Româneşti începe cu Basarab I, care şi-a impus autoritatea pe două planuri: prin unirea în jurul nucleului argeşean a cnezatelor şi voievodatelor din împrejurimi; apoi, prin eliberarea teritoriilor locuite de români care erau dependente de „Hoarda de Aur”. În stăpânirea sa, intrau Banatul Severinului, Oltenia şi Muntenia până la Dunăre şi Basarabia, teritoriul de la nordul gurilor Dunării. Însă cel mai semnificativ act politic al domniei lui Basarab rămâne obţinerea neatârnării faţă de Coroana maghiară. În 1324, Basarab se afla sub suzeranitatea lui Carol Robert de Anjou; un an mai târziu, cucereşte Turnu Severin, ceea ce a dus la răcirea relaţiilor cu Regatul maghiar. Mai mult, din 1327, Basarab refuză să mai plătească tributul de vasal. Aceste lucruri l-au determinat pe regele ungar să întreprindă o expediţie de recucerire a teritoriului pierdut şi de pedepsire a vasalului său. Datorită faptului că prin lupte susţinute, voievodul Basarab s-a eliberat atât de suzeranitatea tătărească, cât şi de cea ungurească, şi a reuşit să constituie o unitate statală independentă, el a primit apelativul de „Basarab Întemeietorul”.

Dovezi că Basarab I a fost întemeietorul ţării, prin unirea voievodatelor, sunt în primul rând cele mai vechi pomelnice ale bisericilor şi mănăstirilor ţării, care încep cu el. Apoi, sârbii, polonezii, moldovenii şi ungurii, în anumite împrejurări, numesc Ţara Românească: Basarabia şi Ţara Basarabească, potrivit obiceiului ca o ţară să se numească după numele întemeietorului, precum Moldova, Bogdania, iar Imperiul Turcesc, Imperiul Otoman, devenind întemeietorul dinastiei româneşti a Basarabilor, stând alături de cea Muşatină din Moldova.

Evoluţia interioară a ţării este cunoscută: măsuri de dezvoltare economică, de asigurare a progresului forţelor de producţie, creşterea potenţialului uman, dezvoltarea târgurilor şi oraşelor, formarea unui aparat de stat şi organizarea unei oştiri, precum şi dezvoltarea culturii. Sunt realizări şi atribute esenţiale pentru dezvoltarea bazei materiale şi întărirea puterii centrale.

În exterior, Basarab I s-a dovedit un strălucit diplomat, care urmărea situaţia vecinilor, precum şi momentul favorabil pentru înlăturarea suzeranităţii maghiare. Se ştie că regele Carol Robert al Ungariei activa mereu pentru consolidarea situaţiei interne a statului, singura putere ce se putea opune planurilor voievodului român. Din această cauză, Basarab I va accepta suzeranitatea Coroanei ungare între anii 1310 şi 1324, dar numai formal, reducându-se la plata tributului anual. Ritualul prestării jurământului vasalic nu l-a îndeplinit niciodată.

În urma unor numeroase negocieri purtate de solul regal la Curtea voievodului român, în vara anului 1324 a intervenit un acord între Carol Robert şi Basarab I, pe care îl numea „voievodul nostru transalpin”. Prin înţelegerea încheiată, regele a recunoscut situaţia creată în sudul Carpaţilor, prin unirea cnezatelor şi voievodatelor româneşti într-o singură ţară. Noul stat obţinea recunoaşterea diplomatică din partea principalului său adversar, obligat să renunţe la revendicările sale în această zonă.

În anul 1325, voievodul Basarab I cucereşte Severinul, fapt care a determinat răcirea relaţiilor cu Regatul maghiar. Mai mult, din 1327, Basarab refuză să mai plătească tributul de vasal.

Între anii 1324–1328, Basarab I are lupte la hotarul de est al ţării, reuşind să-şi extindă autoritatea peste noi teritorii, stăpânite de tătari, până aproape de Chilia şi la nord de gurile Dunării, regiunea păstrându-i numele până azi.

Însă câţiva ani mai târziu, la 28 iunie 1330, bulgarii aliaţi cu valahii erau învinşi la Velbužd de sârbii lui Ştefan Uroş al III-lea, ştire consemnată de Ştefan Duşan în prefaţa Zakonicului. Aceste condiţii l-au determinat pe Carol Robert să-l atace pe Basarab I în luna noiembrie.

Despre etnia şi confesiunea voievodului Basarab I existe mărturii documentare. La Curtea regilor unguri, unde era bine cunoscut, este menţionat ca român şi ortodox. În diploma din 26 noiembrie 1332, regele maghiar, evocând dezastrul campaniei din 1330, preciza că: „Am ajuns în nişte ţinuturi de margine ale regatului nostru, ce erau ţinute pe nedrept în Ţara Transalpină de către Basarab, schismaticul..., necredinciosul nostru român”. Cu altă ocazie, în Diploma emisă la 19 mai 1335, regele Carol numea pe Basarab I „Olacum”, ceea ce înseamnă „Românul”. Asemenea mărturii există şi de la regele Ludovic cel Mare care, într-un document din 9 iulie 1347, se referea la expediţia lui Carol „împotriva lui Basarab românul”, iar la 18 ianuarie 1357, acelaşi rege menţionează pe Lőrinc care a luptat în „Ţara Transalpină pentru Coroana regească împotriva lui Basarab, voievodul român”.

Există şapte documente, emise între anii 1332 şi 1370, care numesc pe Basarab şi pe fiul său români, arătând în acelaşi timp că, atât el, cât şi fiul său erau ortodocşi. De asemenea, Cronica pictată de la Viena, demonstrează că Basarab a rămas ortodox până la moarte, numindu-l „schismatic perfid” sau „rătăcit”.
Totuşi, pe temeiul unei scrisorii adresate la 1 februarie 1327 de către papa Ioan al XXII-lea, Basarab I a fost considerat catolic, întrucât suveranul pontif îl numeşte „fiu iubit, nobile bărbat Basarab, voievodul transalpin” şi îi apreciază zelul său pentru răspândirea catolicismului şi „exterminarea naţiunilor necredincioase”. Desigur, relaţia sa cu religia catolică poate fi înţeleasă prin căsătoria cu Margareta şi a dezvoltării unor bune relaţii cu papalitatea şi Coroana ungară. Şi această ipoteză poate fi clarificată. Nu este sigur că numele soţiei sale a fost Margareta, numele putând fi preluat de către vechii cronicari prin automatism, de la numele soţiei lui Negru Vodă. Şi tot la fel este posibil, ca soţia lui Basarab I să nu fi fost de neam maghiar. În tot cazul, Canoanele Bisericii Ortodoxe prevăd clar că: „Nu trebuie a se încheia căsătorie cu nici un fel de eretic, sau a da pe fii sau fiice după eretici, ci numai dacă ar făgădui că s-ar face creştini”. Deci, chiar dacă Basarab s-a căsătorit cu Margareta, iniţial ea trebuia să adopte credinţa ortodoxă.  

După întemeierea ţării, pe care o făcuse neatârnată şi îi dăduse o dinastie, marele Basarab I a trecut la Domnul în anul 1352. Înhumarea a avut loc în biserica pe care o ctitorise la Câmpulung. Inscripţia descoperită în anul 1920 pe peretele Bisericii Domneşti din Curtea de Argeş adevereşte că: „În anul 6860 (1352), la Câmpulung, a murit marele Basarab voievod”. El a rămas mare în istoria poporul român, iar urmaşii săi s-au numit cu toţii Basarabi.

Arhimandrit Veniamin Micle, Mănăstirea Bistrița, Vâlcea