Posada din Ţara Loviştei (1934)
Cele mai multe opţiuni le-a
întrunit ipoteza care plasează bătălia din 1330 în Ţara Loviştei, o depresiune
ce se întinde spre vest pe Valea Lotrului, iar spre est, sub forma unui culoar
de înălţime corespunzător grabenului dintre culmile Făgăraş şi Cozia.
Primul care a formulat ipoteza
Posadei loviştene a fost istoricul şi arhivistul Aurelian Sacerdoţeanu
(1904–1976). Dezvoltând părerea formulată în decembrie 1933, autorul emitea,
într-un articol cu caracter de popularizare din 1934, opinia că bătălia s-a dat
„prin munţii Argeşului” pe teritoriul Ţării Loviştei, pe care însă n-o numeşte.
El pleca de la o serie de premize false, reluate ulterior şi de alţi autori,
anume că, regele Ungariei se retrăgea: ca fugar, deci pe drumul cel mai scurt,
spre Transilvania, ţara sa. Autorul afirmă că lupta s-a dat în Argeş, pe la Aref – Sălătruc, referindu-se
la o regiune de la sud-est de Loviştea, ca apoi să menţioneze centrul acesteia:
„Între Topolog şi Olt, acolo chiar este un munte care poartă numele de
Mormântul. O fi numit el aşa după ostaşii cei mulţi cari şi-au găsit moartea pe
acolo? Se prea poate”. În sfârşit, unificând în cadrul concluziei cele două
regiuni, el indică ca loc al bătăliei cam trei sferturi din Ţara Loviştei.
Referitor la regele Carol Robert scria: „Cade-se dar să înţelegem aşa
lucrurile, că lupta lui Basarab s-a fost dat în munţii Argeşului, pe la Sălătruc şi Boişoara, pe
la muntele Mormântul, îndată ce a plecat de la Aref ”.
Cu această ocazie, se remarcă
foarte curios, că autorii care s-au ocupat cu localizarea bătăliei din 1330
n-au ţinut cont de Cronica pictată, după care: „Cadavrele tuturora”
din armata maghiară, aproape în întregime nimicită, au rămas „pe locul luptei”,
ori până acum, în nici unul din locurile propuse pentru desfăşurarea bătăliei,
cum ar fi cel de la Perişani – Pripoare în Loviştea, n-au fost semnalate movile
funerare, admiţând că ar fi fost ridicate de oştenii români învingători ca şi
în alte cazuri cunoscute, oseminte etc., e greu de crezut că pe locul unde a
pierit o întreagă armată, pământul să nu mai păstreze nici o urmă, ştiut fiind
că urme de acest fel s-au păstrat şi pe locul marilor bătălii din antichitate.
Localizarea bătăliei propuse de Aurelian Sacerdoţeanu, după faptul că pe hartă,
„între Topolog şi Olt” apare un munte „Mormântul”: „pe la Sălătruc şi Boişoara, pe
la muntele Mormântul” este prea vagă, muntele amintit fiind departe de drumul
Sălătruc – Boişoara, pe care s-ar fi putut da lupta. Rămăşiţele celor căzuţi
erau totdeauna îngropate la locul luptei, nefiind transportate în masă la mari
distanţe.
Numeroşi cercetători au adoptat
opinia lansată de Aurelian Sacerdoţeanu. Astfel, chiar în anul 1934, profesorul
Ion Conea (1902–1974), reputat specialist în geografie istorică şi toponimie
geografică, susţinea că lupta s-a dat în Ţara Loviştei. Având în vedere că
drumul Loviştei era foarte circulat în timpul lui Basarab I, Ion Conea a emis
ipoteza că tot pe el a ieşit şi Carol Robert din ţară, după înfrângerea din
1330. Deci, de-a lungul lui, undeva pe la Perişani , trebuie căutată şi Posada, că maghiarii
stăpâniseră Loviştea până în ajunul luptei de la Posada. Peste câţiva ani, Ion
Conea revine mai pe larg asupra ipotezei, susţinând că era imposibil ca regele
să se fi întors pe la Câmpulung
– Bran, fiind mult mai probabil că a luat drumul Loviştei. Această teorie avea
să pună sub semnul întrebării localizarea lui Nicolae Iorga.
Profesorul Ion Conea opinează că,
potrivit diplomei din anul 1247, ungurii cunoşteau bine harta românească de pe
versantul sudic al Munţilor Carpaţi, între Argeş şi Severin, de aceea,
„întoarcerea spre Ungaria nu se putea face decât pe un drum cunoscut
ungurilor”, iar „drumul Loviştei era cel mai bine cunoscut de unguri din toate
drumurile trans-carpatice”. El este de părere că Loviştea „a fost mult timp ca
un măr de discordie între români şi unguri”, desigur datorită valorii ei
strategice şi că „ea pare a fi fost şi una din cauzele expediţiei lui Carol
Robert împotriva lui Basarab”.
Deci, regele Carol „nu se putea
întoarce peste Carpaţi, amărât cum era, decât pe drumul Loviştei, ca cel mai
scurt”. În anul 1944, într-un articol, în care rezuma opiniile sale privitoare
la localizarea bătăliei din 1330, Ion Conea susţinea categoric că Posada „nu
putea fi decât în Loviştea”.
Atât Ion Conea, cât şi Aurelian
Sacerdoţeanu, s-au bazat pe trei premise: armata maghiară se retrăgea pe
ascuns, ca fugari, deci au ales drumul cel mai scurt. Precizăm că maghiarii nu
s-au retras ca fugari, fiind conduşi de ghizii stabiliţi de Basarab I.
Deoarece, primul punct este fals, conform izvoarelor, celelalte cad de la sine.
Un alt motiv pentru retragerea pe cel mai scurt drum a fost considerat cel al
înfometării armatei. Constantin Rezachevici nu acceptă această afirmaţie,
justificând că armata maghiară avea totdeauna provizii în campaniile sale.
Argumentul principal adus de Ion
Conea este „drumul”, pe care maghiarii îl cunoşteau din timpul când „ocupaseră
Loviştea”, pe care autorul o considera dăruită, în anul 1233 de principele de coroană Bela al
IV-lea al Ungariei, comitelui Conrad de Tălmaci. Toate eforturile autorului
s-au dovedit zadarnice. Ocuparea Loviştei nu este susţinută de documente
istorice. Pe baza unor analize temeinice, problema a fost clarificată. Primul
care a dovedit falsitatea Diplomei a
fost Ion Şchiopu, demonstrând că falsificarea s-a produs într-un loc lipsit de
o arhivă completă cu ajutorul căreia s-ar fi putut controla şi evita aceste
neconcordanţe, iar Aurelian Sacerdoţeanu constata că sunt două feluri de
scrieri. Astfel, documentul nu este exclus să fi fost falsificat chiar în
cetatea Tălmaciului.
De asemenea, Ioan Moga a demonstrat
că teza conţilor de Tălmaci, potrivit căreia, ei ar fi stăpânit Loviştea încă
de la 1233 nu se sprijină pe acte autentice. Falsificarea actului din 1311 s-a făcut în a doua jumătate a
secolului al XIV-lea, probabil între anii 1374–1376 şi 1387, în favoarea
comitelui Nicolae de Tălmaci, cu scopul anexării la posesiunile sale ardelene a
munţilor dintre Olt şi Lotru. Din cursul secolului al XIII-lea, nu există nici
un document autentic care să menţioneze fie pe conţii de Tălmaci, fie cetăţile
Tălmaci, Lotru şi Turnu Roşu, care apar documentar numai în secolul al XIV-lea.
Deci, prin acest falsificat, nesprijinit pe acte autentice, conţii de Tălmaci
voiau să acrediteze faptul că ei ar fi avut rolul cavalerilor teutoni în aceste
regiuni încă din secolul al XIII-lea. Cu aceasta, problema Loviştei din
secolele XIII – XIV rămâne închisă.
Ipoteza lovişteană este acceptată
de numeroşi istorici, fiind considerată cea mai probabilă localizare. În acest
sens, Constantin C. Giurescu (1901–1977)
scria în anul 1935: „Nu se ştie sigur unde s-a dat această memorabilă luptă...
E mai probabil deci ca lupta să fi avut loc pe aici, aşadar între Curtea de
Argeş şi Sibiu, poate prin Loviştea”. Într-o emisiune din jurul anului 1970,
istoricul abordează subiectul, enunţând opiniile emise până la data respectivă.
Apoi, ideea a fost reluată într-un articol din anul 1971; după ce combate
ipotezele istoricilor Patriciu Drăgălina, Dimitrie Onciul, Alexandru Dimitrie
Xenopol, Nicolae Iorga, Ilie Minea, Ioan Lupaş, autorul conchide: „Aşadar, după
părerea noastră, în Loviştea a avut loc, după toate probabilităţile, lupta din
noiembrie 1330” .
Într-o lucrare postumă, Constantin C. Giurescu susţinea aceeaşi idee, scriind:
„Am amintit de drumul Loviştei pentru că majoritatea cercetătorilor acordă
credit ipotezei că oastea regelui Carol Robert ar fi urmat acest traseu spre a
reveni în Ungaria şi nu cel care ar fi trecut prin Câmpulung-Muscel – Bran –
Braşov, susţinându-se astfel ipoteza – cel puţin în ultima perioadă de timp –
că Posada ar trebui căutată undeva în Loviştea, pe drumul amintit mai sus, acea
cale străveche, urmată şi în epoca daco-romană”.
În anul 1936, ipoteza este abordată
de istoricul Ioan Moga, iar în anul următor, este acceptată de Nicolae Iorga. Referitor la marele istoric,
Doru Moţoc scria: „Ni se pare semnificativ faptul că, luând cunoştinţă de
opinia exprimată de Ion Conea, cu privire la localizarea bătăliei din 1330,
Iorga s-a mulţumit doar să o consemneze într-o recenzie, fără să întreprindă
vreo tentativă de a o respinge cu eventuale argumente. Din ce cauză? Nu cumva
pentru că marele savant şi-a dat seama că acestea îi lipseau?”.
Dintre adepţii Posadei loviştene,
mai menţionăm pe istoricii Barbu T. Câmpina, Constantin Cihodaru şi Ion
Ionaşcu.
În anul 1967, Andrei Pandrea –
pseudonimul lui Andrei Dumitru Marcu (n. 1936) – activa ca medic la Boişoara , judeţul Vâlcea.
În lucrarea sa, Medic la Boişoara , pornind de
la concluziile formulate de Ion Conea, avansează în sprijinul localizării
loviştene câteva argumente de ordin logic, strategic şi toponimic. El susţine
că cele mai interesante toponime sunt: Posada, Pârâul Posăzii, Piatra Şanţului,
Râpele Roşii şi Priboiașa, care evidenţiază câteva
etimologii ce vin în sprijinul localizării la Pripoare a luptei din
1330. De asemenea, aduce şi unele argumente de ordin strategic: existenţa unui
„depozit de bolovani”, descoperit într-o groapă din Muchia Pietrei Şanţului,
precum şi urme numeroase ale unor fortificaţii grupate într-un spaţiu restrâns.
În anul 1972, autorul abordează din nou problema; în cadrul unui amplu
material, prezintă o schiţă a zonei Loviştea, stabilind, după opinia sa, că
„drumul Loviştei”, care urma vechiul „drum roman”, este cea mai veche cale de
comunicaţie: calea naturală. În sfârşit, el considera că toponimia ajută la
reconstituirea urmelor bătăliei, amintind de culoarea roşie, adică de sângele
vărsat de armata nimicită a lui Carol Robert: Valea Roşie, Strâmtorile Roşiei,
Culmea Roşia, Stâna Roşia, Râpele Roşii. Potrivit autorului, toate acestea
sugereze că bătălia ar trebui să se numească nu „bătălia de la Posada ”, ci „bătălia din
Pripoarele Perişanilor”, sau, mai pe scurt, „lupta de la Pripoare ”. De asemenea,
unele denumiri, ca: Posada, Pârâul Posăzii, Piatra Şanţului, Râpele Roşii şi
Priboiașa, analizate de autor, consideră că vin în sprijinul localizării luptei
la Pripoare. Andrei Pandrea a mai adus şi câteva argumente de ordin arheologic,
referindu-se la existenţa unui „depozit de bolovani” descoperit într-o groapă
din Muchia Pietrei Şanţului, de nişte săbii ruginite descoperite în zonă prin
anii 1924–1927, precum şi de numeroase urme ale unor fortificaţii. Marian
Pătraşcu face şi el referire la nume topice din zonă, scriind în anul 1972: „În
fine, numeroase nume topice din zonă duc cu gândul la luptele de la 1330:
Pârâul Posăzii, Posada, Râpile Roşii, Piatra Şanţului, Priboiașa, Coasta
Perişanilor, Poiana Bisericii, etc. Iată, aşadar, dovezile şi argumentele în
favoarea Posadei Loviştene”.
În anul 1969, Petre P. Panaitescu
susţinea ipoteza lovişteană în lucrarea: Introducere
în istoria culturii româneşti.
Ştefan Pascu, specialist în istoria
Evului Mediu, publică o lucrare în 1969, unde abordează şi problema
Posadei; el scrie că, deşi Basarab propune împăcarea pe calea tratativelor, Carol
Robert refuză, astfel „se ajunge la lupte, chiar sub cetatea de scaun, Curtea
de Argeş. Suferind eşecuri, oastea lui Carol Robert se retrage spre
Transilvania, dar undeva în defileul munţilor, probabil în Ţara Loviştei, la o
posadă, oastea maghiară a fost zdrobită de aceea a lui Basarab, formată din
ţărani, între 9–12 noiembrie 1330” .
Miron Constantinescu, împreună cu
istoricii Constantin Daicoviciu şi Ştefan Pascu considerau, în anul 1971, că
bătălia din 1330 a
avut loc „undeva în defileul munţilor, probabil în Ţara Loviştei, la o posadă”.
Istoricul Constantin C. Giurescu
scria tot în anul 1971, că „după părerea noastră, în Loviştea a avut loc, după
toate probabilităţile, lupta din noiembrie 1330... O fotografiere aeriană a
regiunii ar putea da indicii preţioase”. Tot în acel an, în volumul de istorie,
redactat de Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, se precizează: „E mai
probabil că lupta să fi avut loc pe aici, aşadar între Curtea de Argeş şi
Sibiu, probabil prin Loviştea”.
Cărturarul Doru Moţoc, abordând problema bătăliei de la Posada , scria în anul 1972:
„Este logic să credem că după insuccesul de la Argeş , oştile maghiare s-au îndreptat spre casă
pe drumul Loviştei”. Ca argument, autorul aduce toponimul „Colţul Călimării”,
considerând că denumirea vine de la un loc de pe străvechiul drum al Loviştei:
„căli”, de la cale, şi „mării”, de la mare. Rostite alături, au dat naştere la
substantivul „călimară”. Deci, Colţul Călimării înseamnă Colţul Căii Mari, cu
sensul de cale principală. „Dacă în secolul al XVI-lea, drumul Loviştei era
Calea Mare, rezultă că era mult mai vechi şi bine cunoscut de către cei care-l
parcurgeau într-un sens sau în altul”. În favoarea acestei localizări, Doru
Moţoc aduce şi „două posibile dovezi arheologice”; prima: o piatră, având o
inscripţie în slavonă, din care s-a descifrat textul: „... aici... şi Fiului şi al Sfântului Duh...”, despre care cărturarul consideră că termenul „aici” indică
locul unde s-a întâmplat ceva important, poate chiar bătălia de la Posada ; a doua: o lespede
de piatră cu o inscripţie, din care s-a tradus: „... şi mulţi alţii s-au mântuit...”, despre care crede că este „o inscripţie
comemorativă ce glorifică oameni care şi-au dat viaţa într-o luptă, poate chiar
cea de la Posada ”.
Totuşi, unii cercetători consideră că demonstraţia trebuie tratată cu anumite
rezerve, întrucât există specialişti care apreciază că „cele două inscripţii
citate mai înainte nu au nicio legătură cu lupta de la Posada , fiind două texte
religioase”. Marian Pătraşcu scrie că a văzut în noiembrie 2006 piatra
respectivă. Se pare că toata Valea Băiaşului a fost plină de pietre
inscripţionate în limba slavonă – ca şi alte părţi ale Ţării Loviştei – dar, cu
timpul acestea pietre s-au degradat.
Autorii Florin Constantiniu şi
Marcel D. Popa, care au tratat problemele de istorie medie în lucrarea Istoria lumii în date (1972), cu privire
la bătălia de la Posada
afirmă: „Noiembrie 9–12, Basarab I provoacă o mare înfrângere armatei maghiare la Posada (probabil, în
Loviştea); Ţara Românească îşi asigură independenţa”.
Peste doi ani, în 1974, colonelul
Florian Tucă scria: „Am privit acea zonă cu ochiul cercetătorului militar.
Urmărind drumul din Defileul Ţării Loviştei, am putut constata nu numai că
acesta se aseamănă cu cel descris în Cronica
pictată şi cu una din miniaturile înmănuncheate în ea, ci şi că el oferă
condiţii propice pentru zdrobirea oricărui agresor care ar fi încercat să-şi
deschidă drum prin respectiva zonă muntoasă”.
În lucrarea Basarab I, profesorul Petru Demetru Popescu (n. 1929) scria în anul
1975, că localizarea Posadei în Ţara Loviştei câştigă din ce în ce mai mulţi
aderenţi, considerând că bătălia din 1330 a avut loc „undeva în defileul munţilor,
probabil în Ţara Loviştei, la o posadă”. De asemenea, au fost săpate şi şanţuri
de apărare. Existenţa denumirii Piatra Şanţului îmbină cele două elemente
menţionate în cronică, şanţurile de
apărare şi bolovanii.
Profesorul Tudor Dumitru
(1908–1982), istoric şi arheolog, abordând bătălia de la Posada, scria:
„Probabil că în Ţara Loviştei s-au petrecut cele două mari dezastre militare:
ale lui Cornelius Fuscus (anul 87) şi al lui Carol Robert (1330)”.
Profesorul Dumitru Moţoc
(1889–1969), referitor la această temă, considera că „bătălia de la Posada nu
putea avea loc altundeva decât pe drumul Loviştei”.
Nicolae Stoicescu şi Florian Tucă
optează tot pentru Posada lovişteană, scriind: „Aspecte de ordin strategic ne
fac să opinăm tot pentru „Posada” lovişteană”. Pentru localizarea bătăliei de la Posada în Ţara Loviştei,
potrivit autorilor, pledează şi un factor de ordin militar: îngustimea
„defileului”, „precum şi faptul că în zonă nu există decât o singură cale de
acces spre Transilvania, de la
Sălătruc la Titeşti”. Referindu-se la izvoarele scrise, ei
susţin că: „Acest defileu, cu malurile sale râpoase, apare şi în cele două
miniaturi ale Cronicii pictate de la Viena ”.
În anul 1980, Paul Ioan Cruceană (1911–1999) publică un articol
referitor la localizarea Posadei. De la început, autorul precizează că „se cade
să reconsiderăm observaţia făcută de profesorul Ion Conea, care afirma că
maghiarii cunoşteau perfect drumul Loviştei, ca unii ce stăpâniseră, iar în
ajunul bătăliei mai stăpâneau încă întreaga Ţară a Loviştei. Este deci greu să
credem că ei s-ar fi lăsat duşi de oamenii lui Basarab pe cine ştie ce altă
cale, unde să fi suferit înfrângerea”. Despre Carol Robert scria, că „spre a
ajunge în Ungaria, el trebuia să folosească drumul Loviştei, singurul indicat
pentru starea în care se afla armata sa”.
De asemenea, Manole Neagoe scria în
anul 1981, că: „În loc de fapte de vitejie strălucite, Carol Robert de Anjou se
vedea silit să se retragă fără nici o izbândă. A apucat drumul cel mai scurt
care-l scotea în Transilvania, prin Ţara Loviştei”.
Referindu-se la Ion Conea , Constantin
Rezachevici afirma în 1985, că acesta, fără să amintească ceva despre părerea
lui Aurelian Sacerdoţeanu, a elaborat ipoteza pe care o socotea originală, „a
desfăşurării bătăliei în Ţara Loviştei, care de atunci şi până azi întruneşte
adeziunea majorităţii celor care s-au ocupat de localizarea acestei lupte”.
În anul 2002, Ştefan Pascu şi
Răzvan Theodorescu afirmau că: „În lipsa documentelor edificatoare, întoarcerea
armatei lui Carol Robert de Anjou de la Curtea de Argeş pe drumul Loviştei este o
supoziţie logică şi de bun simţ ce se bazează pe argumentul distanţei dintre
Curtea de Argeş şi Transilvania”.
Pornind de la convingerea că lupta
de la Posada
nu putea să aibă loc altundeva decât pe vechiul drum al Loviştei, Dumitru Moţoc
abordează în anul 2003 problema identificării locului precis unde putea avea
loc istorica bătălie, „dar este limpede că certitudinea nu va putea fi dată
decât de eventuale probe materiale, obţinute prin cercetări arheologice”. De
asemenea, el scria că: „Istoricii, etnologii, geografii, vin cu argumente tot
mai convingătoare că împlinirea dorinţei de statalitate a românilor s-a
înfăptuit sub semnul spadei, arcului şi săgeţii..., aici, în Lovişte”, iar
Marian Pătraşcu considera în anul 2006, că: „Un prim argument în favoarea
Posadei loviştene ar fi acela că după apariţia ipotezei lui Conea, Iorga nu a
reacţionat în nici un fel”.
Cărturarul Eugen Petrescu (n.
1959), în anul 2007, abordând tematica bătăliei de la Posada , scria că: „La 1330,
oştenii lui Basarab I au câştigat o mare victorie în lupta dusă împotriva
oştilor maghiare conduse de Carol Robert de Anjou... Încurcătura în care a fost
pus l-a forţat să ia hotărârea de a fugi în Ardeal, prin Ţara Loviştei. Grosul
oştirii maghiare a pornit în mare grabă către Olt, dar la Posada , pe Valea Băiaşului,
în zona Perişani – Pripoarele, a fost aşteptată de oastea lui Basarab I, unde
după luptele date în perioada 9–12 noiembrie 1330, ungurii sunt zdrobiţi
complet”, iar ulterior, scria: „De remarcat este şi faptul că majoritatea
cercetătorilor, care s-au aplecat asupra acestui important moment din istoria
noastră, au localizat perimetrul desfăşurării bătăliei din 9–12 noiembrie 1330,
în una din strâmtorile loviştene cunoscută sub numele de Pripoare (Pripoara în
vorbirea locală) sau Posada de la Pripoarele Perişanilor ,
din Defileul Băiaşului”.
În Monografia comunei Câineni, editată în anul 2008, Marian
Pătraşcu şi Nicolae Daneş recunosc că „locul bătăliei de la Posada este încă disputat
printre istoricii contemporani, în ciuda oficializării lui în Ţara Loviştei”.
Însă, în anul următor, Alexandru Madgearu considera că: „Amplasarea bătăliei
dintre Basarab I şi Carol Robert în Ţara Loviştei a fost clarificată în urma
criticii izvoarelor disponibile şi a cercetărilor de topografie şi de geografie
istorică”, iar în anul 2010, învăţătorul loviştean Florea Vlădescu spunea că
Ion Conea, în anul 1934 a
lansat ipoteza că bătălia din anul 1330 s-a dat pe vechiul drum de ieşire din
Ţara Românească, în Loviştea, „afirmaţie reluată şi susţinută cu argumente
serioase”. Iar în 2012, autorii Vasile Mărculeţ şi Ioan Mărculeţ scriau că
bătălia din 1330 „prezintă numeroase aspecte controversate”, unul îl reprezintă
localizarea bătăliei. În concluzie, Doru Căpătaru scria în 2014: „Fără a
considera elucidată problema localizării geografice a Posadei, considerăm că,
în vederea consolidării şi transformării ipotezei în certitudine, se impun
cercetări multidisciplinare în zonă, acţiuni care nu s-au făcut, din păcate
nici în Loviştea”. De asemenea, în anul 2013, preotul Nicolae Moga scria:
„Posada din Loviştea este considerată de istoriografia noastră, teatrul acestei
lupte”.
Vasile Mărculeţ şi Ioan Mărculeţ
scriau în anul 2014: „Referitor la
regiunea Loviştei, cea mai mare parte din cei circa 35 de kilometri cât măsoară
traseul propus este un drum de coastă, situaţie în care nimic nu ar fi putut
opri forţele maghiare, care puteau fi atacate doar dintr-o singură parte, să se
replieze la baza pantei... În acest caz, prinderea în totalitatea ei în
ambuscadă ar fi fost imposibilă”.
În anul 2015, profesorul Dinică
Ciobotea afirma: „În Posada lovişteană s-a consumat cel de-al treilea război
din timpul războiului dintre Carol Robert de Anjou – regele Ungariei şi Basarab
Vodă – domnul Ţării Româneşti, după cele de la Severin şi castrul Argias”. Tot
în anul respectiv, istoricul Radu Ştefan Vergatti, referindu-se la bătălia de la Posada , scria:
„Configuraţia terenului, traseul drumurilor medievale – în special a drumului
„codrului” – ne face să ne raliem celor ce au susţinut cea mai logică localizare
a celor două bătălii dintre 9–12 noiembrie 1330: Ţara Loviştei”.
Va urma...
Arhimandrit Veniamin Micle, Mănăstirea Bistrița, Vâlcea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu