S-a scris enorm de mult despre bătălia
de la Posada din anul 1330, desfăşurată între voievodul Basarab I al Țării
Românești (1310–1352) şi regele Carol Robert de Anjou al Ungariei (1308–1342).
Aici nu vom aborda ipotezele şi teoriile formulate de istoricii şi cercetătorii
care au tratat problema, ci vom analiza informaţiile din documentele medievale
contemporane desfăşurării evenimentelor. Unele diplome, emise de regalitatea
maghiară, şi cronici ale timpului aduc precizări foarte interesante, care nu au
fost sesizate, până în prezent.
Se ştie că de la începutul domniei lui
Basarab I, voievodatul său se afla în stare de vasalitate faţă de regatul
maghiar. În anul 1324, voievodul muntean apare în documentele maghiare sub
denumirea de: „Basarab, voievodul nostru transalpin”. Această sintagmă reflectă
relaţia de senior-vasal, existentă între regele maghiar şi voievodul valah. În
acelaşi document, este menţionată reuşita misiunii primite de omul de încredere
al regelui, comitele Márton Bogár, care fusese trimis în repetate rânduri pe
lângă Basarab. Regele acceptă existenţa politică a noului voievodat, în
schimbul recunoaşterii suzeranităţii sale. Totuşi, un an mai târziu, Basarab
cucereşte cetatea Severinului, cauzând tensionarea bruscă a relaţiilor
bilaterale. Documentul regal, emis la 18 iunie 1325, îl numeşte pe voievod:
„Basarab transalpinul, necredincios coroanei maghiare” şi relatează cum Ştefan,
fiul comitelui cuman Parabuh, l-a înjosit pe rege, proslăvindu-l în schimb pe
voievod. Mai mult, din anul 1327, Basarab refuză plata tributului de vasal.
Aceste fapte l-au determinat pe rege, la sfatul lui Dénes – ajuns ulterior ban
de Severin – să întreprindă o expediţie de recucerire a teritoriului pierdut şi
de pedepsire a vasalului său.
Astfel, în luna septembrie 1330, Carol
Robert de Anjou pleacă din Timişoara, în fruntea unei armate, să-l pedepsească
pe Basarab. Cronica pictată de la Viena relatează că: „Regele şi-a
adunat o armată numeroasă, dar nu totuşi întreaga sa putere, căci destinase
foarte mulţi luptători pentru diverse expediţii împotriva duşmanilor
regatului”. Potrivit opiniei unor cunoscători ai problemelor militare, armata
regelui „ar fi numărat circa 10.000 de oameni”. Alături de el, se aflau Dénes
Szécsi, castelanul de Mehadia, şi Tamás Szécsényi, voievodul Transilvaniei
(1322–1342); primului îi fusese promis Severinul, iar al doilea urma să
primească o mare parte din Valahia.
Regele ocupă Banatul de Severin – care
cuprindea şi din Oltenia unele părţi ale Mehedinţilor, Gorjului şi Vâlcii – şi
înaintează spre Curtea de Argeş, pe principala rută de comunicaţie ce străbătea
Oltenia medievală, adică „Drumul Mare sau al Mehedinţilor” care lega vestul de
estul regiunii pe traseul: Tismana – Târgu Jiu – Horezu – Vâlcea, trecând peste
Olt, direct la Curtea de Argeş. Zona fusese pustiită în prealabil de către
supuşii lui Basarab. Datorită acestei strategii de apărare, în rândurile armatei
invadatoare apare foametea încă de la intrarea în Țara Românească.
Totuşi, pe drum, Carol Robert primeşte
din partea lui Basarab o solie de pace, prin care îi propunea regelui, pe lângă
renunţarea la Severin „şi la toate cele ce ţin de el”, recunoaşterea vasalităţii
faţă de Ungaria şi achitarea sumei de 7.000 de mărci de argint, pentru
osteneala depusă în efortul de-a aduna armata, oferea un tribut anual şi un fiu
al voievodului la Curtea maghiară drept garanţie, solicitând: „Numai vă
întoarceţi în pace şi vă feriţi de primejdii, că de veţi veni mai încoace, nu
veţi scăpa de dânsele”. Dar regele o respinge cu o suverană trufie.
Armata maghiară continuă avansarea spre
Curtea de Argeş, reşedinţa voievodului, dar nu s-a ajuns la o ciocnire
decisivă. După un asediu nereuşit asupra cetăţii de scaun, Carol Robert o
incendiază. Nu era victoria zdrobitoare pe care şi-a dorit-o regele, iar bolile
şi lipsurile armatei cauzate de pustiirea pământurilor valahe de către Basarab
îl obligă pe semeţul Carol Robert să comande retragerea spre baza de plecare pe
traseul parcurs şi cunoscut. În mod normal, orice armată lasă detaşamente
pentru apărarea liniilor de comunicaţii şi depozite cu alimente greu
perisabile, iar punctele de sprijin pentru regalitatea maghiară erau Severinul,
Orşova şi Mehadia.
Unele documente maghiare, dar şi Cronica
lui Jan Długosz, relatează despre un armistiţiu încheiat între cele două părţi
beligerante: Carol Robert „a ordonat o împăcare cu Bazarad”, iar acesta l-a
asigurat „că va asculta de rege şi că va da regelui şi tuturor oamenilor săi
siguranţa de a se întoarce acasă şi că-i va arata un drum drept”. Abia după
stabilirea acestor înţelegeri, Basarab I alege locul ambuscadei, ştiind că armata
regală nu avea decât un singur drum de întoarcere, cel pe care veniseră.
Potrivit condiţiilor, ca valahii să conducă armata maghiară pe drumul cel mai
scurt, la un anumit punct, li s-a recomandat o cale, orientată spre nord, unde
se afla Transilvania. Din drumul Mehedinţilor, care trecea exact prin locul
unde este amplasată în prezent Mănăstirea Bistriţa, cea mai plauzibilă „cale
cotită” a fost defileul Bistriţei.
Atât Cronica pictată cât şi documentele
cancelariei maghiare vorbesc despre un defileu de
tip canion: „loc strâmt şi întunecos” (2 ianuarie 1333); „locuri strâmte şi
păduroase” (19 mai 1335); o cale „închisă de ambele părţi cu râpe ameţitoare”
(13 decembrie 1335), iar Cronica teutonă a lui Peter von Dusburg
vorbeşte despre „o regiune păduroasă”, menţionând că „ţăranii ţinutului acela
tăiară pe jumătate cu fierăstraie arborii pădurii prin care maghiarii trebuiau
să treacă la întoarcere, astfel încât dacă ar fi căzut unul să-l atingă pe
altul şi să-l doboare şi tot aşa în continuare. De aici şi faptul că intrând maghiarii
în pomenita pădure, că şi sus-amintiţii ţărani mişcară copacii ca să cadă unul
peste altul şi astfel toţi cei doborâţi dintr-o parte şi cealaltă striviră
marea mulţime a maghiarilor”; acest procedeu nu are efect în defileuri largi,
ci numai în locuri înguste, până la câţiva zeci de metri. Ori, defileul
Bistriţei este cel mai îngust din ţara noastră, având în unele zone lăţimea
între 8 și 14 metri. Potrivit vestigiilor istorice, acest defileu a fost locuit
din epoca neolitică, fiind descoperite urme din cultura Cucuteni şi din
perioadele dacică, romană şi medievală; el era străbătut de un drum al oilor,
respectiv un drum de căruţe pe cursul apei.
Documentele cancelariei maghiare amintesc mereu că lupta s-a desfăşurat la „ieşirea noastră din această
ţară”. Se ştie că partea de nord a Vâlcii făcea parte din Banatul de Severin,
deci un ţinut de frontieră disputat. Printr-o diplomă, emisă de Carol Robert de
Anjou, în anul 1332, deci la doi ani după bătălia de la Posada, regele
recunoaşte faptele de vitejie săvârşite de Lőrinc, comite de Zarand, şi de
fratele său în bătălia mai sus amintită, scriind: „Şi mai ales atunci când,
pornind armata noastră strânsă prin porunca regală, am ajuns în nişte ţinuturi
de margine ale regatului nostru, ce erau ţinute pe nedrept în Țara Românească
de către Basarab, schismaticul, fiul lui Thocomerius”, deci se înţelege că era
în partea de nord a Olteniei. De asemenea, regele Carol Robert preciza că „pe
când ne întorceam înapoi cu oamenii noştri, pe o cale blestemată în veci de
Dumnezeu, închisă de ambele părţi cu râpe ameţitoare, iar înainte unde ea se
lărgea era întărită, în mai multe locuri, de puternice prisăci” (13 decembrie
1335).
Calea de retragere a trupelor maghiare a
fost cea pe care veniseră: drumul Mehedinţilor, cum precizează însuşi regele în
documentul din 13 decembrie 1335: „Pe când ne întorceam înapoi cu oamenii
noştri”. Deci, retrăgându-se armata maghiară de la Curtea de Argeş pe drumul
străbătut la invadare şi încrezându-se în călăuzele valahe că o va conduce pe
drumul cel mai scurt în Transilvania, o cotire din drumul principal spre nord,
unde era situată zona dorită de rege, avea toată credibilitatea. Astfel,
călăuzele valahe, puse la dispoziţia regelui de către Basarab, părăsesc drumul
drept şi fac o cotitură, conducând pe maghiari într-un defileu unde li se
pregătise o capcană. Cronica pictată precizează că: „Regele a
ajuns pe o cale oarecare cu armata sa, dar calea aceasta era cotită şi închisă
de amândouă părţile de râpe foarte înalte de jur împrejur, iar regele şi toţi
ai săi negândindu-se în adevăr la aşa ceva, mulţimea nenumărată a valahilor,
sus pe râpe, a alergat din toate părţile şi a aruncat săgeţi asupra armatei
regelui, care se găsea în fundul unei căi adânci, ce nici nu se putea numi
cale, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii,
cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau din toate părţile în luptă”.
Analele lui Jan Długosz dau mărturii asemănătoare celor din Cronica pictată, scriind: „Basarab a venit pe o cale cu toată oastea sa, şi calea sucită şi de amândouă părţile cu râpe foarte înalte, era închisă împrejur, şi unde calea zisă era mai largă, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră cu şanţuri săpate împrejur. Iar regele şi toţi ai săi la aşa ceva întru adevăr nu s-au gândit. Mulţimea nenumărată a valahilor, sus pe râpe alergând din toate părţile, arunca săgeţi asupra armatei maghiare care era în fundul căii de drum, care însă nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau în luptă, pentru că din pricina urcuşului prăpăstios din cale nu se puteau sui contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind şanţurile săpate acolo, ci ostaşii regelui erau cu totul prinşi, ca nişte peşti în vârşă sau în mreajă.” Deci, bătălia n-a avut loc pe drumul principal, ci pe o cale secundară, „un fel de corabie strâmtă”, cum o numeşte Jan Długosz, sau „cale blestemată în veci de Dumnezeu”, cum o caracterizează însuşi regele Carol Robert.
Analele lui Jan Długosz dau mărturii asemănătoare celor din Cronica pictată, scriind: „Basarab a venit pe o cale cu toată oastea sa, şi calea sucită şi de amândouă părţile cu râpe foarte înalte, era închisă împrejur, şi unde calea zisă era mai largă, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră cu şanţuri săpate împrejur. Iar regele şi toţi ai săi la aşa ceva întru adevăr nu s-au gândit. Mulţimea nenumărată a valahilor, sus pe râpe alergând din toate părţile, arunca săgeţi asupra armatei maghiare care era în fundul căii de drum, care însă nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau în luptă, pentru că din pricina urcuşului prăpăstios din cale nu se puteau sui contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind şanţurile săpate acolo, ci ostaşii regelui erau cu totul prinşi, ca nişte peşti în vârşă sau în mreajă.” Deci, bătălia n-a avut loc pe drumul principal, ci pe o cale secundară, „un fel de corabie strâmtă”, cum o numeşte Jan Długosz, sau „cale blestemată în veci de Dumnezeu”, cum o caracterizează însuşi regele Carol Robert.
Cert este că la 9 noiembrie 1330, maghiarii
ajung într-un „loc umbros şi păduros”, în acea „vale îngustă şi prăpăstioasă”,
unde sunt atacaţi de oastea lui Basarab, care era împărţită în patru corpuri:
două acţionau de pe vârful stâncilor, iar două închideau calea în defileu.
În primul atac, copacii doborâţi şi
pietrele azvârlite de luptătorii munteni au blocat, atât retragerea, cât şi
înaintarea forţelor maghiare, conducând, probabil, şi la fragmentarea acestora
în corpuri separate, obligate să se apere independent, fără a reuşi să se ajute
între ele. Deruta forţelor maghiare, agravată de pierderile suferite şi de
panica generată de imposibilitatea de a înainta sau de a se retrage, le-a făcut
incapabile de o ripostă puternică. Al doilea atac a urmat aceeaşi tactică, dar
în partea de nord a defileului. Acţiunea lor a fost mult uşurată de faptul că
în această zonă, defileul se îngusta considerabil.
Cronica pictată consemna că, „mulţimea nenumărată a
valahilor, sus pe râpe, a alergat din toate părţile şi a aruncat săgeţi asupra armatei
regelui, care se găsea în fundul unei văi adânci”. Ieşirea dinspre nord a
defileului fiind închisă cu şanţuri şi valuri de pământ, iar cea de sud cu
copaci răsturnaţi, ostaşii maghiari „nici nu puteau străbate înainte, nici loc
să fugă înapoi nu aveau, nici nu se puteau ridica impotriva valahilor pe
coastele piezişe”. Maghiarii erau obligaţi să forţeze apărarea valahă, pas cu
pas, deoarece nu existau rute alternative; locul îngust favoriza subţierea
coloanei, ceea ce permitea lovirea în orice punct fără a exista posibilitatea
unei reacţii rapide. Astfel că, după o zvârcolire de aproape trei zile în
ambuscada de proporţii pregătită de voievodul valah, trufaşa armată care
călcase pământul valah a suferit „un cumplit dezastru”. „Au căzut tineri şi
bătrâni, principi şi nobili, fără nici o deosebire. Căci această tristă
întâmplare a ţinut mult, de la ziua a şasea a săptămânii, până la ziua a doua a
săptămânii viitoare, în cari zile ostaşii aleşi aşa se izbeau unii pe alţii
precum în leagăn se leagănă şi se scutură pruncii, sau ca nişte trestii
clătinate de vânt. S-a făcut aici mai cumplită ucidere, căci a căzut mulţimea
de ostaşi, principi şi nobili, şi numărul lor nu se poate socoti.”
Mii de cavaleri îşi pierd viaţa încă din
prima zi a luptelor. Zdrobiţi sub pietre şi trunchiuri de copaci, străpunşi de
miile de săgeţi valahe, ei văd cum victoria lor se transformă într-o înfrângere
catastrofală. Printre victime, alături de numeroşi nobili, s-au numărat şi
András de Alba, purtătorul sigiliului regal, precum şi preotul personal al
regelui. O parte a supravieţuitorilor au fost luaţi în robie, însuşi regele
recunoscând, doi ani mai târziu, că în urma bătăliei „s-au tras nu puţine
robii, cazne şi primejdii pentru neamul maghiar”. Cronicarul medieval scria că
„a fost aici un cumplit dezastru, căci au căzut o mulţime de ostaşi, de
principi şi de nobili şi numărul lor nu se poate socoti”. Au fost luaţi şi
mulţi prizonieri, iar „valahii puseră mâna pe o mare câtime de pradă, arme,
veştminte scumpe, bani de aur şi de argint şi multe vase de preţ”, care au
asigurat îmbogăţirea oastei muntene.
Din însemnările lui Carol Robert de
Anjou, aflăm că lupta atinge apogeul când „cavalerii valahi” au şarjat în mod
repetat asupra supravieţuitorilor. Chiar regele s-a aflat în pericol de moarte.
Pentru salvarea personală, „îşi schimbase însemnele armelor sale, cu care s-a
îmbrăcat Dezső, fiul lui Dénes, pe care crezându-l vlahii a fi însuşi regele
l-au omorât cu cruzime. Şi însuşi regele de abia a scăpat cu câţiva inşi”,
menţionează Cronica pictată.
Nu în ultimul rând, într-o Diplomă
din 13 decembrie 1335, acordată lui Miklós Radoslav, regele menţionează cum,
„cu ajutorul lui Dumnezeu, se potoli ardoarea duşmanilor şi se putu sparge
latura dreaptă a zidului de duşmani, şi luând-o la picior prin spărtura făcută
din bătălia venită fără veste aflarăm prilejul mântuirii şi o luarăm spre
casă”. „Latura dreaptă”, menţionată de rege, este o poiană evidentă în defileul
Bistriţei, pe unde au evadat maghiarii şi au reuşit să revină la drumul
Mehedinţilor, retrăgându-se – cum susţin o serie de istorici, bazaţi pe
cronicile maghiare – spre Timişoara, locul lor de pornire.
Potrivit tradiţiei, Basarab ar fi clădit
o mănăstire pe locul bătăliei din anul 1330. Învăţatul rus Kovalevski relata,
prin anul 1845, că la intrarea în defileul Bistriţei a existat un schit
închinat Sfântului Marelui Mucenic Procopie, întemeiat înainte de fondarea
Mănăstirii Bistriţa. Un aşezământ monahal, având o biserică închinată unui
sfânt militar este simptomatică, sugerând un eveniment miliar, din categoria
căruia face parte sfântul Procopie. În general, mănăstirile sunt închinate
sfinţilor cuvioşi sau unor evenimente soteriologice din istoria creştinismului.
Despre mănăstirea ctitorită de Basarab, călătorul Maciej Stryjkowski relata cum
„pe acel loc, unde a fost bătălia, muntenii au clădit o mănăstire şi au ridicat
trei stâlpi de piatră, pe care eu însumi i-am văzut în anul 1575, venind din
Turcia, dincolo de oraşul Gherghiţa, la două zile de drum de Sibiu”.
Într-adevăr, în localitatea respectivă există Biserica Domnească „Sfântul
Procopie”, ctitorită în anul 1641 şi refăcută în 1895, dar nu corespunde cu
localizarea bătăliei de la Posada.
Mai mult, în jurul anului 1350, la
intrarea în defileul Bistriţei, a fost construită Mănăstirea „Schimbarea la
Faţă” sub influenţa mişcării isihaste. Se ştie că Nicolae Alexandru, domnul Țării
Românești, era un adept al acestei mişcări dezvoltate la Paroria, în sudul
Dunării. În corespondenţa Sfântului Grigorie Sinaitul, dascălul de la Paroria,
întreţinută cu „împăraţii pământului”, este menţionat şi Nicolae Alexandru I al
Țării Românești, la început asociat la domnie de tatăl său, Basarab I, apoi
singur stăpânitor (1352–1364). Credem, că domnitorul a intenţionat să
imortalizeze evenimentele din anul 1330, petrecute în aceste locuri, prin
ctitorirea unei mănăstiri care durează şi astăzi, fiind cunoscută sub denumirea
de „Biserica Bolniţă” a Mănăstirii Bistriţa.
Importanţa victoriei lui Basarab I de la
Posada, din anul 1330, este mărturisită nu numai de caracterul ei indiscutabil,
ci şi de faptul că este momentul apariţiei primului stat românesc medieval: Țara
Românească.
Meritul în elucidarea problemei, privind
localizarea bătăliei din anul 1330, ar reveni arheologilor, dacă vor efectua
săpături, căutând dovezi sub gliile pământului înroşit de sângele luptătorilor.
Probabil, vor scoate la iveală nişte vârfuri de săgeţi, coifuri, săbii sau zale
din armurile cavalerilor, care ar clarificat toate tainele învăluite în mister.
Arhimandrit Veniamin Micle, Mănăstirea Bistrița, Vâlcea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu