Pentru istoriografia românească din
secolele XX–XXI, problema bătăliei din 9–12 noiembrie 1330 constituie obiectul
unei îndelungate controverse. Cu excepţia indicaţiei târzii şi destul de vagi a
cronicarului polonez Maciej Strijkowski, nu există temeiuri documentare pentru
vreo localizare. În consecinţă, pentru o imagine cât mai completă, vom prezenta
totalitatea propunerilor de localizare în stânga Oltului, într-o ordine
cronologică.
Posada de la Gherghiţa (1574)
Primul care a localizat bătălia de
la Posada în stânga Oltului a fost cronicarul polonez Maciej Strijkowski (1547–1593).
Referitor la bătălia de Posada, în Kronika polska scrie
următoarele: „Regele maghiar Carol a pornit fără pricină război împotriva
domnului muntean Basarab, a fost bătut prin şiretenie..., astfel încât, cu
puţini ai săi de abia a scăpat regele de măcel în Ungaria”. Mai mult,
cronicarul face o precizare inedită, afirmând că: „Pe locul bătăliei, domnii
munteneşti ridicară o biserică şi ridicară trei stâlpi de piatră, precum văzui
eu însumi în 1574, întorcându-mă din Turcia, dincolo de târguşorul Gherghiţa,
două zile de drum de la oraşul transilvan Sibiu, în munţi”. Această menţiune
este deosebit de importantă, întrucât identificarea locului unde a fost zidită
biserica, sau după alte traduceri, mănăstirea, ajută la localizarea toponimului
Posada.
Opinia lui
Maciej Strijkowski a fost acceptată de Alexandru Dimitrie Xenopol
(1847–1920) care, cu privire la bătălia de la Posada, eruditul istoric este de
părere că actul sângeros s-a petrecut dincolo de Gherghiţa, în munţii de
miază-noapte ai Munteniei, la o distanță de două zile de drum până la Sibiu.
Ulterior, opinia a fost acceptată
şi de Sergiu Iosipescu.
Ipoteza cronicarului
Maciej Strijkowski o combate însă Patriciu Drăgălina care scrie că:
„În contra acestei păreri vorbesc toate izvoarele istorice ale Ungariei, şi
arată că regele Carol Robert dimpreună cu rămăşiţa armatei sale nu s-a oprit
până în Timişoara. Din strâmtorile munţilor de la nordul Munteniei, dacă
presupunem că pe aici s-a întâmplat lupta, regele ar fi aflat cu înlesnire
adăpost între zidurile Sibiului sau în vreo altă cetate a Transilvaniei şi nu
ar fi fost nevoit să fugă în ruptul capului până la Timişoara”. Împotriva
ipotezei cronicarului polonez s-a pronunţat în anul 1904 şi Nicolae Iorga,
susţinând o retragere spre Câmpulung şi de aici, prin Bran, către Braşov.
De asemenea,
Doru Moţoc scrie că trebuie lămurite definitiv deosebirile existente
între traducerile pe care Bogdan Petriceicu Hasdeu şi Petre P. Panaitescu le-au
dat textului lui Maciej Strijkowski. Astfel, în vreme ce la Hasdeu apare
termenul „biserică”, Petre P. Panaitescu traduce acelaşi cuvânt prin
„mănăstire”. La Hasdeu, se vorbeşte despre „trei stâlpi comemorativi de
piatră”, în vreme ce la Petre P. Panaitescu aceştia apar ca fiind de zid;
amănuntele acestea sunt de o importanţă covârşitoare pentru cei ce
vor efectua investigaţii arheologice.
Mai recent, Florian-Nicu
Smărăndescu scrie, referitor la localizarea propusă de Maciej Strijkowski, că: „Par a indica tot Valea Prahovei. Strijkowski, care venea de la
Constantinopol pentru a merge în Polonia, a trecut Dunărea pe la Silistra –
Călăraşi, îndreptându-se spre ţara sa, prin Moldova. Socotim că e vorba de
schitul Lespezi din Posada Prahovei, reconstruit de Cantacuzini în 1861 (pictura
datorându-i-se lui Pârvu Mutu Zugravu), cei trei stâlpi fiind probabil
încorporaţi în zidul noii clădiri, numită de localnici şi „Trei Lespezi”. Cât
priveşte faptul că Posada se află la două zile de drum de Sibiu, consider, de
asemenea, că Strijkowski are dreptate, întrucât de aici până la Sibiu
sunt cam 220 de kilometri, pe care un călăreţ îi poate străbate în două zile,
în vreme ce din Țara Loviștei până la Sibiu, drumul poate fi străbătut cu
uşurinţă într-o zi de mers pe jos sau o jumătate de zi, călare”.
Aflaţi în faţa unei dileme, unii
cercetători au preferat să o rezolve, eludând referirea
lui Strijkowski la Gherghiţa, lăsând-o neexplicată, şi reţinând din
text doar indicaţia că locul bătăliei din 1330 trebuie căutat la două zile de
drum de Sibiu, în munţi, adică aproximativ în zona Loviştei. De asemenea, s-au
întrebat, dacă nu cumva Strijkowski se referă la o altă Gherghiţă,
necunoscută nouă şi situată într-adevăr la două zile de drum de Sibiu, sau a
confundat o altă localitate cu Gherghiţa, aşa cum bănuia şi Petre P. Panaitescu.
Posada de la Curtea de Argeş (1879)
Unii istorici susţin că bătălia din
1330 a avut loc lângă Curtea de Argeş. Primul care a lansat această ipoteză a
fost istoricul Eudoxiu Hurmuzaki (1812–1874). Într-o lucrare tipărită în anul
1879, scria că bătălia dintre Basarab I şi Carol Robert de Anjou s-a
desfăşurat în preajma Curţii de Argeş.
La sfârşitul secolului al XIX-lea,
istoricul Dimitrie Onciul (1856–1923) considera că lupta a avut loc „în munţii
de lângă Curtea de Argeş”. Astfel, în anul 1889, afirma că, intrând în Oltenia,
Carol Robert „ocupă Severinul şi aşează acolo un ban. Apoi înaintează spre
capitala Argeş, unde l-au ajuns ursita”. Cu altă ocazie, autorul opina că
victoria lui Basarab I a avut loc chiar lângă Curtea de Argeş, unde se afla
reşedinţa domnului român, „oastea ungurească suferi o înfrângere foarte
simţitoare”.
Opinia lui Dimitrie Onciul a fost
acceptată de mai mulţi specialişti. Astfel, istoricul şi arheologul Grigore
Tocilescu (1850–1909) afirma că armata lui Carol Robert a pătruns în Ţara
Românească pe la Orşova, după care „înaintează până la Curtea de Argeş cea bine
întărită”, iar acolo, „românii îl bat cumplit”.
Pentru localizarea confruntării în
regiunea respectivă, cu anumite nuanţări, s-a pronunţat şi academicianul Alexandru
Lapedatu (1876–1950). De asemenea, istoricul Ioan Lupaş (1880–1967) înclina tot
pentru „strâmtorile dimprejurul Argeşului”, scriind în anul 1932 că: „Locul
luptei a fost în apropierea Argeşului – sub Castro Argias – până unde a
străbătut anevoie oastea ungară, care pornise din Banatul Severinului în
septembrie şi fu zdrobită în strâmtorile dimprejurul Argeşului la începutul lui
noiembrie”, iar peste mai bine de zece ani, afirma într-o lucrare că: „Locul
luptei a fost în apropierea Argeşului, sub Castro Argias”.
În anul 1955, Virgil
Drăghiceanu scria despre regele Carol, că „în poalele munţilor, a fost atras în
capcana Cheilor Argeşului, de Basarab, fiind zdrobit cu toată oastea”.
De asemenea, în anul 1980, Paul Ioan Cruceană susţinea că: „Trebuie să arătăm de la
bun început că ne alăturăm opiniei lui Dimitrie Onciul”, pe care o împărtăşesc
în lucrările lor şi Grigore Tocilescu şi Ioan Lupaş, considerând că puternica
încleştare dintre oştile regelui Carol Robert şi oastea românească a lui
Basarab I a avut loc între Curtea de Argeş şi „Castro Argias”, nu departe de
râul cu acelaşi nume, în apropierea străvechii cetăţi. Constantin Rezachevici
precizează că, autorul menţionat nu observă că prin „Castro Argias”, Dimitrie
Onciul şi Ioan Lupaş, precum şi majoritatea istoricilor, înţeleg Curtea de
Argeş, în timp ce el numeşte Cetatea Poienari, aflată mai la nord, premiză ce
nu poate fi acceptată, şi că cei doi istorici amintiţi nu precizează unde s-ar
fi dat lupta în împrejurimile Curţii de Argeş, acestea putând fi extinse,
de pildă, până în Loviştea”.
Referitor la Curtea de Argeş, prin
studiul comparativ al Cronicii pictate şi al
documentelor în care sunt menţionaţi participanţii la conflict, Maria Holban a
stabilit în anul 1981, că în cursul campaniei împotriva lui Basarab I, oastea
regelui Carol Robert s-a instalat în faţa reşedinţei voievodului român, fără a
o ocupa.
În anul 1984, colonelul Alexandru
Gheorghe Savu considera că locul bătăliei din 1330 trebuie să se fi situat „pe
drumul care leagă Cetatea Argeşului de râul cu acelaşi nume”.
De asemenea, Ion Dulamă-Peri scria
în anul 1996, că: „Noi opinăm pentru desfăşurarea bătăliei la est de Argeş,
luând în considerare unele date care pledează împotriva localizării pe ruta
Curtea de Argeş – Sibiu.
Pentru Curtea de Argeş, s-a
pronunţat în 2003 şi istoricul Radu Ştefan Vergatti, iar în anul 2009, Alexandru
Madgearu. Primul precizează că regele s-a oprit în faţa Curţii de Argeş, fapt
confirmat de Diploma emisă la 30 iunie 1347 din porunca lui Ludovic I,
unde scrie: „Pe când pomenitul tată al nostru, venind cu puternica sa oaste
pentru a redobândi regatului său părţile din Ţara Românească, şi-a aşezat
tabăra în faţa cetăţii Argeş”. Acest pasaj, ca şi actul din 1336, „nu
vorbesc despre cucerirea Curţii de Argeş. Amândouă documentele precizează că
regele a ajuns doar în faţa cetăţii şi şi-a aşezat tabăra acolo. De la această
precizare documentară, până la a susţine că ar fi fost cucerită şi distrusă
Curtea de Argeş este cale lungă”.
Deşi părerile istoricilor sunt
împărţite cu privire la localizarea a ceea ce în documente se numeşte „Castro
Argias”, el nu poate fi identificat decât cu Curtea de Argeş, care era
reşedinţă domnească în 1330. Potrivit cercetărilor arheologice efectuate de Nicolae
Constantinescu, în 1330 exista la Curtea de Argeş un ansamblu de edificii:
„Curtea Veche” sau reşedinţa voievodului, situată pe o mică înălţime, şi
biserica Argeş I înconjurată de incinta denumită convenţional A.
Alexandru Madgearu afirma că
existenţa acestor edificii permite desemnarea locului cu termenul castrum. În nici un caz, nu s-ar fi
folosit denumirea civitas, care era
cu atât mai improprie decât castrum.
De fapt, în Ungaria, după mijlocul
secolului al XII-lea, termenul castrum
ajunge să înlocuiască pe civitas,
pentru a denumi oraşele. De altfel, în Curtea de Argeş, nu s-au descoperit
fortificaţii cu semnificaţie militară reală la reşedinţa domnească. Mai mult,
documentele interne din Ţara Românească redactate în latină, în care apare
denumirea Argyas sau Argies, se referă în mod indubitabil la
Curtea de Argeş.Posada de la cetatea Poenari (1898)
Unii istorici au considerat că
bătălia din 9–12 noiembrie 1330 a avut loc la cetatea Poenari. Dintre ei, menţionăm
pe Bogdan Petriceicu Hasdeu, Alexandru Lapedatu, Nicolae Iorga, Ion Conea şi Adrian
Andrei Rusu, care au identificat greşit cetatea de la Poenari cu Castrum Argyas. Totuşi, ipoteza a fost
respinsă de alţi istorici, precum: Aurelian Sacerdoţeanu, Petre P. Panaitescu,
Nicolae Stoicescu, Florin Tucă, R. Şt. Ciobanu, M. Ciobanu, Nicolae Moisescu, Constantin
Rezachevici, Pavel Chihaia şi Gheorghe I. Cantacuzino.
Denumirea Poenari apare în anul 1481, când este menţionat pârcălabul Ratea;
tot Poenari este denumită şi în
documentele emise în Transilvania secolului al XVI-lea, însă nici un izvor
românesc medieval nu o numeşte Cetatea Argeşului.
Totuşi, Sergiu Iosipescu consideră Castrum Argyas ca fiind cetatea de la
Poenari, sub care s-ar fi adunat oastea regelui Carol Robert. Acest punct de
vedere ignoră formularea „ante castrum”,
care nu implică situarea sub cetate. Pe de altă parte, Maria Holban traduce şi
expresia „sub castro” tot: „înaintea
cetăţii”. Deci, din documente nu reiese că locul de adunare al oştirii se afla
la poalele unei înălţimi, ci doar în apropierea unui castrum.
După opinia lui Alexandru Madgearu,
la Poienari era la finele secolului al XIV-lea un simplu turn. Într-adevăr,
cercetările arheologice au demonstrat că în 1330 nu exista la Poenari
cetatea în forma actuală, precum nu există argumente pentru ipoteza ridicării
turnului la sfârşitul secolului al XIII-lea de către legendarul Negru Vodă, sau
de către Tihomir, cum s-a susţinut. În schimb, ele au dovedit că există două
faze principale de construcţie. Prima o constituie un nucleu principal, care
constă dintr-un turn pătrat, construit din piatră; a doua constituie „o
fortificaţie de mari dimensiuni cu turnuri semicirculare în care a fost
înglobat turnul de piatră în plan pătrat. Datorită terenului ales pentru
construcţie, zidurile cetăţii au fost dispuse în lungul crestei, pe direcţia
est-vest”. Restul fortificaţiei este din piatră şi cărămidă. În plus, zidăria
turnului de piatră nu se leagă de restul construcţiei. Turnul este atribuit
epocii lui Mircea cel Bătrân, fiind un punct de supraveghere a unei căi de
acces peste munţi; el ar data din perioada anilor 1408–1412, când relaţiile
domnitorului cu regele Sigismund de Luxemburg deveniseră tensionate, întrucât
în 1408, regele a ocupat Banatul de Severin. Starea de tensiune a încetat în
1412, când Mircea a primit cetatea Bran.
Până în timpul domniei lui Vlad
Ţepeş (1456–1462), la Poenari nu a existat decât turnul, cum adeveresc săpăturile
arheologice efectuate de Gheorghe I. Cantacuzino în anii 1968–1970; ele au
confirmat că fortificaţia, amplasată pe o culme abruptă la înălţimea de circa
200 de metri deasupra văii, în forma care se înfăţişează acum, a fost ridicată
de către Vlad Ţepeş.
Nicolae Constantinescu afirmă că,
premiza lui Paul Ioan Cruceană, potrivit căreia Cetatea Argeşului sau „Castum Argyas” nu este Curtea de Argeş,
ci cetatea Poienari, este greşită, atât din punct de vedere logic cât şi
documentar. Deci, indiferent de datarea turnului de la Poenari, el nu poate fi
identificat cu Castrum Argyas.
Este adevărat că unii autori au
propus localizarea bătăliei din 9–12 noiembrie 1330 chiar la cetatea Poenari. Dintre
ei, menţionăm pe Alexandru Lapedatu şi Paul Ioan Cruceană, care consideră că
acolo se afla locul strâmt unde s-a produs ambuscada.
Totuşi, scriitorul Pavel Chihaia
consideră că este puţin probabil ca menţiunea „sub cetatea Argeş” să se fi
referit la cetatea Poenari. Nu se poate susţine logica unei expediţii în
creierul munţilor – cu materialul de luptă greoi al cavalerilor maghiari – fără
un obiectiv de luptă important.
De asemenea, istoricul Alexandru
Madgearu precizează că, din analiza izvoarelor reiese că lupta s-a petrecut în
alt loc decât acel Castrum Argyas. De
acolo, „armata lui Carol Robert s-a îndreptat spre locul unde a avut loc
ambuscada. Aşadar, chiar dacă acest Castrum Argyas ar fi Poenari, nu acolo a
avut loc bătălia din 9–12 noiembrie 1330”.
Posada de la Podu Dâmboviţei (1904)
În preocupările sale
istoriografice, Nicolae Iorga abordează şi localizarea Posadei. În anul 1904,
scria că la jumătatea drumului dintre Rucăr şi Bran, există „cazanul Posadei,
care aminteşte o zi ca aceea, de strălucită biruinţă ciobănească asupra
boierilor mari ai străinătăţii cotropitoare”. Istoricul a stabilit toponimul „Posada” pe versantul de deasupra
localităţii Podu Dâmboviţei, scriind că, localizarea ar fi „pe linia care duce
de la Câmpulung la Bran”, iar în altă parte, afirma că se afla la nord de
Câmpulung-Muscel. Nicolae Iorga procedase la această localizare prin asociere,
referindu-se la regele Sigismund de Luxemburg care menţionează înfrângerea
suferită de oastea sa în „Alpibus Pazata”.
Ipoteza localizării bătăliei de la
Posada la Câmpulung a fost preluată de istoricul Ioan Lupaş (1880–1967) care,
în anul 1930, a susţinut la Adunarea generală a „Astrei” din Caransebeş o
conferinţă despre lupta de la Posada, publicată ulterior şi în extras. Potrivit
opiniei sale, bătălia ar fi avut loc lângă Câmpulung, afirmând că: „Aici s-a
pus germenele independenţei româneşti”. Autorul afirmă că „însăşi istoriografia
maghiară modernă recunoaşte înfrângerea cumplită a oştirii Regelui Carol
Robert”.
Pentru Posada de pe Dâmboviţa, s-a
pronunţat şi N. A. Constantinescu. Căutând să interpreteze pasajiul şi să
recunoască geografic locul, el scria în anul 1930 că, pentru regele Ungariei,
după asaltul nereuşit de la Castrum
Argias, două drumuri de întoarcere ar fi fost: unul pe valea Dâmboviţei şi
altul pe a Oltului, dar cum „pe valea Oltului nu găsim un loc care să se
potrivească cu descrierea din izvoare, trebuie să ne gândim la valea cealaltă,
a Dâmboviţei, unde e izbitor de asemănător locul de la Posada cu
descrierea din Cronică”. În
concluzie, autorul afirmă că „localizarea bătăliei trebuie stabilită în culmea
dintre satele Rucăr şi Podu Dâmboviţei”, unde exista toponimul Posada, „un munte despădurit, peste care
trece drumul mare, din vechi timpuri”.
Virgil Drăghiceanu, într-un articol
publicat în anul 1955, scria: „Am înlăturat ipoteza istoricilor care puneau
câmpul de bătaie la Posada, pe drumul Dragoslavele – Rucăr, unde, pe un teren
de câmpie, în vârf de munte, nu se întâlneşte nicăieri drumul închis de jur
împrejur şi de amândouă părţile de râpe proeminente, pe care îl arată
descrierile şi ilustraţiile cronicei ungare (Cronicon pictum). Dar prin cheile Argeşului, spre Căpăţâneni şi
Poenari – colţul Viştii, ducea Calea Făgăraşului, pe care am găsit-o ca hotar
de moşie într-un document din 1705. După arătările bătrânilor satului Poenari,
acest drum mergea pe coama dealurilor, plaiurilor şi munţilor, ca şi alte
drumuri (Drumul cel Bătrân, al lui Mihai-Vodă, pe coamele dealurilor viilor
mănăstirii Dealului)”.
În anul 1971, un cititor al
revistei „Magazin istoric” scria:
„Voi încerca să arăt că înfruntarea dintre Carol Robert şi Basarab a avut loc
la Posada de pe drumul Rucăr – Bran. Am aşezat locul înfruntării dintre cele
două oştiri pe ruta Curtea de Argeş – Câmpulung – Braşov, între Rucăr şi Bran,
deoarece are aceeaşi lungime ca şi ruta Curtea de Argeş – Sălătruc – Turnu Roşu
– Sibiu, urmând Drumul Oii, peste pasul Surduc: circa 110–120 de kilometri”.
De asemenea, colonelul I. N. Mailat
a scris un articol, în care se referă la o Posadă menţionată de un
act emis în anul 1550 de Mircea Ciobanul (1545–1552), localizând-o la
nord-vest de Rucăr, lângă Podu Dâmboviţei, afirmând: „Socotesc că luptele s-au purtat
între Podu Dâmboviţei şi Dealul Sasului, cu mai mare intensitate la Valea
Posadei şi lângă resturile de întărituri ce se văd şi azi, de asemenea
menţionate în documentul din 1550”. În urma unei recunoaşteri la faţa
locului, efectuată în toamna anului 1970, autorul afirma că: „Am ajuns la
concluzia că, nu numai din punct de vedere strategic, Basarab şi-a ales bine
locul, ci şi din punct de vedere tactic, terenul oferindu-i condiţii prielnice
pentru mascarea trupelor, iar stâncile şi pădurile destule „muniţii”. De
asemenea, într-un astfel de loc, cavalerii lui Carol Robert nu puteau beneficia
de superioritatea armamentului lor”.
Tot pentru localizarea de pe acest
traseu, s-au pronunţat Victor Motogna şi Ştefan Ştefănescu, „neprecizând însă
unde anume se afla zisa Posadă”.
De asemenea, Teodor P. Simion
afirma în 1990 că, Posada, „după unii s-ar situa în apropiere de Rucăr, la
Pleaşa Posadei, unde a fost înscrisă una dintre cele mai glorioase pagini din
istoria noastră, surprinsă în cunoscuta Cronică
pictată de la Viena”.
În anul 1993, asupra tematicii s-a
pronunţat şi Pavel Chihaia, precizând că vechiul drum Argeş – Câmpulung, prin
Domneşti, iar de aici către Braşov va fi fost itinerarul cel mai convenabil,
dacă ne gândim la populaţia săsească a Câmpulungului şi la aşezările sale
catolice, în vreme ce Sibiul era încă departe, încât distanţa de la Argeş în
Transilvania nu trebuie măsurată pe itinerariul Argeş – Bran, ci Argeş –
Câmpulung, apărând cu mult mai avantajoasă deci decât Argeş – Sibiu sau chiar
Argeş – Turnu Roşu. „Prin urmare, cele două miniaturi din Chronicon Pictum ilustrează un pasaj al bătăliei de la Posada, care
a avut loc, foarte probabil, în apropierea Câmpulungului”.
Totuşi, localizarea Posadei în zona
Câmpulungului nu este acceptată de unii istorici, printre care se numără şi
Constantin C. Giurescu. Referindu-se la izvorul principal Chronicon Pictum,
susţine că nu se justifică o retragere a armatei lui Carol Robert de la Curtea
de Argeş pe drumul Câmpulung – Bran – Braşov. Cronica nu spune în ce direcţie a
apucat oastea acestuia, dar se poate presupune, dată fiind situaţia, mai ales
lipsa de alimente şi furaje, că ea a luat drumul cel mai scurt, „care nu ducea
însă peste muncele, la Câmpulung, şi de aci la Bran și Braşov, ci prin Loviştea
la Câineni, şi de aci la Sibiu”.
Nici Ion Conea nu acceptă
localizarea Posadei în zona Dâmboviţei, susţinând că „sigur, întoarcerea lui
Carol Robert n-a putut fi pe la Bran”. De asemenea, autorii Nicolae Stoicescu
şi Florin Tucă afirmă că „amplasarea în trecătoarea Rucărului nu beneficiază de
argumente consistente”, iar Vasile Mărculeţ şi Ioan Mărculeţ susţin că: „În
ceea ce priveşte drumul Câmpulung – Bran, suntem de părere că localizarea
bătăliei în această regiune este exclusă prin faptul că obiectivul lui Carol
Robert la revenirea din Ţara Românească nu a fost Braşovul sau Ţara Bârsei, ci
Sibiu... Pe drumul Câmpulung – Bran, nu există zone care să corespundă celei
descrisă în sursele documentare şi literare drept loc al confruntării”. Iar
alţii scriu: „Este greu de crezut că regele ar fi ales un drum lung pentru
întoarcere, având în vedere că armata era oricum epuizată”.
Acestei opinii se raliază şi Petru
Demetru Popescu; el scria despre Posada de pe Dâmboviţa, că „nu dezvăluie urme
de fortificaţii, iar locul propus nu se află pe cel mai scurt drum de ieşire
din Muntenia. Dacă ar fi fost vorba de Posada din Defileul Dâmboviţei, ştirile
n-ar fi trebuit să pomenească Sibiul, ci Braşovul, care era mai aproape”.
De asemenea, autorii Vasile
Mărculeţ şi Ioan Mărculeţ scriu: „În ceea ce priveşte drumul Câmpulung – Bran,
considerăm că localizarea bătăliei în această regiune este exclusă prin faptul
că obiectivul lui Carol Robert nu a fost Braşovul sau Ţara Bârsei, ci Sibiul. Din
aceleaşi considerente excludem localizarea confruntării din noiembrie 1330 pe Valea
Prahovei sau Dâmboviţei. Pe de altă parte, pe drumul Câmpulung – Bran nu există
zone care să corespundă celei descrisă în sursele documentare şi literare drept
loc al confruntării”.
Ipoteza forţării înaintării spre
Câmpulung nu are o bază solidă, invadatorul fiind pus în situaţia avântării în
necunoscut spre un drum greu de parcurs prin Defileul Rucăr – Bran. În plus,
râurile erau tot perpendiculare pe traseul de înaintare, ceea ce ar fi
complicat manevrele carelor de transport şi ale infanteriei, presupus obosită
după o campanie în adâncimea Ţării Româneşti.
Posada de la Căpăţineni – Arefu (1930)
Cetatea de la Căpăţâneni sau de la
Arefu este menţionată în documente sub denumirea de „Castrum Argias”, nu cum o consideră N. A. Constantinescu, „de la
Poenari”, care este mai în jos cu câţiva kilometri, tot pe Argeş, dar în afara
munţilor.
Potrivit opiniei lui Ion Conea,
prima bătălie între voievodul Basarab I şi regele Carol Robert de Anjou s-a
desfăşurat sub zidurile cetăţii Castrum
Argias. Ruinele ei se găsesc şi astăzi în munţi, la peste 20 de kilometri
spre miazănoapte de Curtea de Argeş. Dar nereuşind să ocupe cetatea, regele
maghiar ajunge la înţelegerea să fie lăsat să se întoarcă în pace spre ţara sa.
Atunci, regele a pornit să treacă Munţii Carpaţi, „cât mai iute şi mai pe
ascuns”.
În anul 1955, Virgil
Drăghiceanu scria: „Nu cunosc în Ţara Românească burguri, castre, cetăţi sau
castele medievale decât pe cel de la Severin, în jurul turnului, pe cel de la
Târgovişte, pe cel al Giurgiului şi pe cel de la Căpăţâneni, pe care l-am
identificat cu al Argeşului, pomenit în cronicele ungare, şi unde s-a dat
bătălia dintre Basarab şi Carol Robert, în 1330”.
Paul Ioan Cruceană scria în anul
1978, că: „Armata regelui va merge pe drumul Loviştei. Dar, pentru a intra pe
acest drum, sunt nevoiţi să se întoarcă, cum declară însuşi regele în Diploma din 13 decembrie 1335, ca să
refacă cei 3 kilometri ce-i despart de Căpăţineni – Arefu. Şanţurile şi
întăriturile din spatele lor le stau acum în cale. În părţile laterale sunt
stânci înalte de netrecut, iar în spate Castro Argias. Pe acest drumeag, care
leagă Cetatea Argeşului de valea râului cu acelaşi nume, considerăm că s-a dat
marea bătălie din noiembrie 1330”.
Pavel Chihaia, care a studiat
miniaturile din Cronica pictată, afirmă că „imaginile
inspirate de text nu vor putea prezenta un factor nou în această problemă atât
de controversată.” De fapt, localizarea Posadei se leagă de itinerarul lui
Carol Robert, iar drumul acestuia de popasul „sub castrul Argeşului”.
Localitatea este consemnată în două
diplome, una din 17 octombrie 1336,
prin care regele Carol Robert răsplăteşte pe vicecancelarul regal Thatamar şi
pe fratele său Bakó pentru o serie de fapte de arme printre care şi o misiune
în Ţara Românească, care s-a încheiat „sub cetatea Argeş”, unde l-a ajuns pe
rege. Întregul episod ne încredinţează de faptul că regele îşi propusese să
ajungă la Argeş, şi că Thatamar cunoştea exact acest itinerar. Unsprezece ani
mai târziu, într-o diplomă din 30
iunie 1347, Ludovic cel Mare aminteşte şi el că tatăl său „şi-a aşezat tabăra
înaintea cetăţii Argeş”.
Totuşi, există istorici care neagă
această ipoteză. Istoricii Vasile Mărculeţ şi Ioan Mărculeţ scriau că: „Acelaşi
inconvenient ca şi Defileul Perişani – Pripoare, îl prezintă defileul de pe
valea Argeşului, din zona Căpăţâneni – Arefu, lung cam tot de 3 kilometri. În
ceea ce ne priveşte, considerăm de altfel, puţin probabil că după devastarea
reşedinţei domneşti de la Argeş, fără a reuşi să-l determine pe Basarab I să se
angajeze într-o luptă decisivă, Carol Robert să se fi hazardat în această zonă
într-o acţiune de cucerire a turnului de la Poienari, cum susţin unii autori”. Invocarea,
în sprijinul acestei teorii, a unor factori, precum „poate căutarea tezaurului
ţării” sau „poate speranţa măcar a unei victorii”, cum face Sergiu Iosipescu,
rămân, cu tot respectul pentru reputatul medievist, doar simple supoziţii”.
De asemenea, Alexandru Madgearu
scria în 2009, că: „Nu exista nici un motiv ca oastea să fi urcat de la
Sălătruc spre Cheile Argeşului, de la Arefu, pentru a înainta pe dificilul drum
prin munţi într-o perioadă deja rece, în loc să urmeze calea ce ducea spre
valea Oltului, uşor de parcurs pentru o armată obosită.”Posada de la Stoeneşti (1932)
Alături de localizările prezentate
în istoriografia românească s-au conturat şi alte puncte de vedere cu privire
la confruntarea din noiembrie 1330. Una dintre ele este a lui Ilie Minea
(1881–1943), care propune localizarea pe drumul Târgovişte – Câmpulung,
probabil în zona satului Stoeneşti din judeţul Argeş, nu departe de cetatea şi
schitul lui Negru Vodă, în judeţul Muscel. El contestă numele dat bătăliei de
la „Posada” de Nicolae Iorga, prin
asocierea bătăliei din 1330 cu cea a lui Sigismund din 1395, întrebându-se: „E
suficientă această apropiere ca să vorbim şi să scriem despre lupta de la
Posada?”, înclinând să creadă că lupta s-ar fi dat pe drumul Târgovişte – Câmpulung,
care face legătura cu drumul ce duce de la Curtea de Argeş la Câmpulung, în
Defileul Stoeneşti – Argeş, în apropierea Cetăţii şi Schitului Negru
Vodă.
De asemenea, şi Paul Ioan Cruceană
este împotriva acestei opinii, afirmând că nu se poate „susţine ipoteza că
lupta ar fi avut loc la Stoeneşti”.
Va urma...
Arhimandrit Veniamin Micle, Mănăstirea Bistrița, Vâlcea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu