Drumul drept pe care călăuzele
voievodului Basarab I trebuiau să conducă armata maghiară a fost defileul
Bistriţei, unde era pregătită din timp capcana. Acest defileu este unul dintre
cele cinice trasee care traversează Parcul Naţional Buila–Vânturariţa de la sud
la nord, făcând legătura dintre localităţile sudice şi creasta principală a
Munţilor Căpăţânii.
Precizăm că, în vechime, Munţii Căpăţânii se numeau
„Muntele Român”, cum adevereşte o hartă de la Academia Română din secolul al
XVIII-lea. Probabil, ulterior a primit numele actual de la craniile descoperite
în zonă, rămase din lupta de la Posada.
Defileul Bistriţei
Traseul defileului are punctul de
pornire chiar de lângă Mănăstirea Bistriţa. Înainte de-a intra în el, se află
Cheile Bistriţei, cele mai înguste chei în calcar din ţara noastră, fiind
mărginite de versanţi drepţi şi abrupţi. După intrarea în chei, la 200 de metri
ele se îngustează, apoi se parcurge cel mai îngust sector al lor, cu o lungime
de aproximativ 1 kilometru. Îndată ce se depăşeşte zona de calcar, valea începe
să se lărgească; imediat pe dreapta se află o poiană, după care se ajunge
într-o zonă şi mai largă, cu poieni de-o parte şi de alta a drumului. După 4,3
kilometri de la Mănăstirea Bistriţa, apare o intersecţie de drumuri şi
confluenţa râurilor Gurgui şi Cuca, punct numit „Între Râuri”.
În Evul Mediu, pe defileul
Bistriţei exista o potecă ce pornea de la Horezu, trecea pe lângă Mănăstirea
Bistriţa şi ajungea la Malaia pe valea Lotrului.
Documentele emise de cancelaria regelui Carol
Robert descriu locurile respective. Diploma
din 9 decembrie 1330 consideră un „drum de veşnic blestem, strâns mărginit de
ambele părţi de râpe înalte, iar înainte, unde drumul era mai larg, închis în
mai multe locuri de şanţuri şi asediat de mulţimea valahilor luptători ai
numitului Basarab”, iar cea din 13 decembrie 1335, face descrieri asemănătoare.
Dar documentul care redă cel mai plastic locul bătăliei şi în care se descrie
cu lux de amănunte războiul din 1330 este Cronica pictată;
potrivit ei, lupta s-a dat pe un drum mărginit de „râpe înalte, întărit acolo
unde el se lărgea de şanţuri în mai multe locuri, şi închis de către valahi”.
Referindu-se la locul Posadei,
Cosmin Pătraşcu Zamfirache scrie: „Cert este că era un loc strâmt, mărginit de
stânci înalte şi foarte bine împădurite, după cum arată şi Cronica pictată
de la Viena”, în care scrie: „Regele a ajuns pe o cale oarecare cu toată armata
sa, dar calea aceasta era cotită şi închisă de amândouă părţile de râpe foarte
înalte de jur împrejur şi pe unde această cale era mai largă acolo valahii în
mai multe locuri o întăriseră cu prisăci. Din cauza urcuşului prăpăstios, din
acea cale, nu se putea sui contra valahilor pe nici una din râpele de pe
amândouă laturile drumului, nici nu putea merge înainte, nici nu aveau loc de
fugă, fiind făcute acolo prisăci, ci erau cu totul prinşi ostaşii regelui ca
nişte peşti în vârşă ori în mreajă”.”
Cu privire la defileul Bistriţei,
nici un istoric, care a tratat problema Posadei, nu a făcut vreo referire. În
acest sens, are dreptate Doru Moţoc care, stăpânit de un dubiu, scrie: „Să
admitem, totuşi, ipoteza existenţei unui asemenea defileu necunoscut nouă”. Şi
iată că există!Indicarea drumului drept
Potrivit armistiţiului stabilit
între Carol Robert şi Basarab I, voievodul valah şi-a dat „cuvântul că va
asculta de rege şi că va da regelui şi tuturor oamenilor săi siguranţa de a se
întoarce acasă şi că-i va arăta un drum drept; şi astfel regele se întorcea în
siguranţă punând temei pe credinţa perfidă a schismaticului”.
Deci, armata maghiară s-a întors
din expediţia făcută în Țara Românească pe drumul pe care veniseră. Iar ultimul
capitol din Cronica pictată relatează despre regele Carol, că: „A
ajuns pe o cale oarecare cu toată armata sa, dar calea aceasta era cotită şi
închisă de amândouă părţile de râpe foarte înalte de jur împrejur şi pe unde
această cale era mai largă, valahii o întăriseră în mai multe locuri în jur cu
prisăci; regele şi toţi ai săi, negândindu-se în adevăr la aşa ceva”. Deşi s-a
afirmat că, „o cale cotită nu spune prea multe”, totuşi ea spune foarte mult.
Anume, că din drumul principal pe care se retrăgea armata maghiară i-a fost
indicată o cale cotită, ce ducea la locul pregătit din timp. Ajunşi la
Bistriţa, din drumul pe care veneau de la Argeş, îndreptându-se spre Severin,
călăuzele valahe le-au arătat o „cale cotită”, adică o schimbare de direcţie, o
cotitură, spre nord, unde era situată Transilvania. Ioan Ispas scrie că regele
„Carol Robert de Anjou, exasperat, deprimat şi înfometat muşcă momeala care
acum era tentantă, dând o turnură onorabilă expediţiei”. Iar în altă parte,
regele Carol recunoaşte că: „Pe când ne întoarcem cu oamenii noştri pe o cale
blestemata în veci de Dumnezeu, închisă de ambele părţi cu râpe ameţitoare, iar
înainte unde se lărgea era întărită, în mai multe locuri, de puternice
întărituri, ocupate de o mulţime de oameni înarmaţi ai numitului Basarab”.
Călăuzele numite de Basarab I au
îndrumat armata regală pe calea dinainte aleasă. Acceptarea călăuzei din partea
regelui maghiar era pentru Basarab I un dublu avantaj: pe de o parte, pentru armata
maghiară, având o călăuză „de încredere”, nu mai era justificată trimiterea
unor patrule de cercetare în avangardă, iar pe de altă parte, ea era dusă acolo
unde era planificată ambuscada. Cert este că acea călăuză, dintre toate
drumurile care duceau din Curtea de Argeş spre Transilvania, a condus armata
maghiară spre locul unde hotărâse Basarab I să dea lupta decisivă. Pentru
voievodul valah, era foarte important ca armata maghiară să intre în capcana
pregătită. În caz contrar, ar fi ajuns întreagă în Transilvania şi pericolul
unui nou atac devenea inevitabil.
După retragerea armatei de la
Curtea de Argeş, potrivit înţelegerii cu Basarab I, regele Carol Robert intră
cu întreaga sa armată pe calea indicată de călăuzele valahe, adică în defileul
Bistriţei.Capcana pregătită din timp
Din relaţiile lui Basarab I cu
regele Carol Robert, se constată că voievodul a manifestat o atitudine paşnică:
armata regală n-a fost atacă pe parcursul înaintării pe teritoriul valah, fiind
lăsată să avanseze spre reşedinţa voievodală de la Curtea de Argeş. Acest
procedeu demonstrează că voievodul era un diplomat de elită şi un strateg
desăvârşit; el a pregătit toate şi a dirijat acţiunile în favoarea realizării
lor. Avea capcana pregătiră, urmând ca armata invadatoare să cadă în cursă,
unde să fie lovită prin surprindere şi nimicită, bazându-se atât pe avantajele
ce le oferea terenul, cât şi pe vitejia luptătorilor săi.
Pregătirea din timp a capcanei
rezultă şi din solicitarea solului de pace trimis de Basarab I la regele Carol,
după ocuparea Severinului. Cronica Pictată, referindu-se la
această solie, precizează: „Numai să vă întoarceţi îndărăt cu pace şi să
înconjuraţi primejdia persoanelor voastre, pentru că dacă veniţi şi mai mult
înlăuntrul ţării, nu veţi putea nicidecum să înconjuraţi primejdia”. Deci,
negocierile de pace angajate de domnul valah au fost însoţite de avertismentul
unui pericol. Cu tot efortul depus de magistrul Donch, comite de Zvolen şi
Liptov, adeptul unei reglementări paşnice, regele a respins propunerile
domnului valah, printr-un răspuns orgolios: „Să spuneţi aşa lui Bazarad, că el
e păstorul oilor mele, şi eu, din ascunzişurile sale, de barbă îl voi scoate”.
Ideea pregătirii din timp a capcanei este sugerată şi de rege, când îl acuză pe
Basarab de „răutatea unei necredinţe de mai-nainte urzită, la adăpostul unei
păci făţarnice”.
Conducătorii munteni din secolul al
XIV-lea ştiau că armata regală nu avea decât un singur drum de întoarcere, cel
pe care veniseră. În consecinţă, au pregătit capcana, aplicând tactica ce va
deveni tradiţională, pe care o vor folosi toţi marii voievozi în câştigarea
strălucitelor victorii: a chemat la oaste pe toţi locuitorii ţării, adică aşa
numita „oastea cea mare”; a pustiit totul în calea năvălitorilor pentru a-i
lipsi de posibilitatea de aprovizionare; a evitat lupta în câmp deschis,
pregătindu-se pentru înfruntare într-un loc strâmt, unde duşmanul să nu-şi
poată desfăşura forţele.
Folosind cu pricepere
particularităţile terenului şi fortificarea lui cu lucrări genistice constituie
un alt factor care a asigurat victoria oştirii lui Basarab I. În perioada
următoare, acest factor va fi ridicat la nivel de principiu al artei militare
valahe, Basarab I fiind şi în acest domeniu un strălucit precursor al marilor
comandanţi din istoria Patriei.
Modul în care a fost executată
ambuscada întăreşte convingerea că totul a fost premeditat şi foarte bine
organizat. Imagini foarte sugestive sunt înfăţişate de Cronica pictată
şi de izvoarele istorice care relatează că între 9–12 noiembrie 1330, armata
maghiară, prinsă la Posada „ca pruncii în leagăn” sau „ca peştii într-o plasă”,
a suferit pierderi considerabile. Toată floarea nobilimii maghiare şi o parte
din clericii participanţi la expediţie şi-au pierdut vieţile în ambuscada
organizată şi executată cu multă măiestrie de Basarab I şi oastea sa.
Istoricul Constantin Rezachevici,
un bun cunoscător al realităţilor istorice, afirmă că invadatorul se „înapoia
numai pe drumul obişnuit de legătură cu ţara sa. În cazul de faţă, acest drum
era prin Banatul de Severin. Acest mod de retragere, impus de necunoaşterea
ţării de către inamic, explică pe de altă parte, siguranţa cu care domnii
valahi, şi Basarab I nu a făcut excepţie, alegeau şi pregăteau din vreme locul
bătăliei hotărâtoare”.
Astfel, datorită tacticii
chibzuite, întrebuinţate de Basarab I, armatele maghiare au fost prinse într-o
capcană, lovite puternic şi neîntrerupt, fără posibilităţi de a scăpa. În
învălmăşeala luptei au pierit pe rând, fie loviţi de săgeţi, fie tăiaţi de
săbii, ori izbiţi de pietre colţuroase de stâncă sau bolovani „tineri şi bătrâni,
principi şi nobili fără nici o deosebire”.
Istoria mileniilor precizează, de
asemenea, că la Posada a fost o capcană, nu o ambuscadă! Dacă admitem că regele
Carol Robert a fost atras într-o capcană, putem trage concluzia că această
capcană, nu putea fi organizată şi executată în bune condiţii de către oastea
lui Basarab vodă, fără cunoaşterea prealabilă şi certă a intenţiei inamicului
de a se retrage în Transilvania, şi fără o temeinică dezinformare a lui,
coroborată cu abile acţiuni de atragere în cursă. Tot aşa, Peter Mario
Kreuter-Regensburg scrie că: „Ambuscada pare să fi fost pregătită cu mult
efort, din timp”.Intrarea în defileul Bistriţei
Odată intrată în defileul
Bistriţei, pe un drum îngust, mărginit de râpe greu de escaladat, armata
invadatoare s-a trezit blocată şi în faţă şi în spate de luptătorii valahi. Armata
vrăjmaşă a fost astfel prinsă ca într-o „vârşă”, din care i-a fost imposibil să
se elibereze.
În anul 2015, s-a abordat pentru
prima dată tema localizării luptei de la Posada în defileul Bistriţei, fiind
tratată în trei articole; primul evidenţiază adevărurile subliniate de
documentele medievale; al doilea face referire la Schitul Sfântul Procopie,
zidit de Basarab I pe locul unde s-a dat bătălia, pe temeliile căruia a fost
ctitorită ulterior Mănăstirea Bistriţa, iar ultimul subliniază adevărul
documentar că regele Carol Robert de Anjou localizează bătălia în
defileul respectiv.
Ideea referitoare la localizarea
bătăliei în defileul Bistriţei este acceptă de Alexandru Ardelean, care combate
localizarea Posadei loviştene. Iată ce comentariu face la articolul Posada
1330. Localizarea bătăliei pe temeiul documentelor medievale:
„Da, Cheile Bistriţei sunt locaţia care pare cea mai potrivită descrierilor (se
afla pe calea de întoarcere şi corespunde ca descriere – defileu de tip
canion). Din păcate, discipolii ,,Posadei loviştene” s-au cam grăbit să
oficializeze locaţia la Pripoare, pe considerentul unor artefacte găsite acolo
(arbalete, etc.). Prezenţa armelor folosite şi de armata angevină nu reprezintă
un argument solid pentru a conchide că locul bătăliei a fost în Loviştea. Sunt
şi alte argumente insurmontabile care fac imposibilă desfăşurarea luptei din
noiembrie 1330 în Ţara Loviştei (poziţia saşilor sibieni alături de Basarab,
neimplicarea secuilor în virtutea atribuţiilor lor militare faţă de coroană,
configuraţia terenului care nu corespunde descrierilor, etc.).”
Ca argumente, se aduc mărturia
documentelor regale, care arată că bătălia s-a dat: ,,La ieşirea noastră de acolo”
(2 şi 22 noiembrie 1332), adică la ieşirea din Țara Românească, şi în ,,nişte
ţinuturi de margine ale regatului nostru”. Nu este o corespondenţă între
descrierile locului bătăliei şi peisajul existent pe Argeşul superior. Atât Cronica
pictată cât şi documentele cancelariei maghiare vorbesc despre un defileu
de tip canion: „loc strâmt şi întunecos” (2 ianuarie 1333), „locuri strâmte şi
păduroase” (19 mai 1335), „o cale blestemată în veci de Dumnezeu, închisă de
ambele părţi cu râpe ameţitoare” (13 decembrie 1335). Apoi, lăţimea cheilor
Argeşului este de 200 – 500 de metri şi permite unor trupe aflate în dispozitiv
să se ferească de atacurile venite ,,de sus”, cu bolovani şi trunchiuri de
copaci prăvălite asupra lor. De asemenea, constituţia geomorfologică a Cheilor
Argeşului din rocă cristalină nu permite fragmentarea în ,,bolovani”, necesari
atacului de pe versanţi. Mai mult, mecanismul descris în Cronica teutonă
de Peter von Dusburg, constând în tăierea copacilor şi prăvălirea lor în
vederea blocării căilor de acces, nu este eficient în defileuri largi, ci doar
în locuri înguste până la câţiva zeci de metri. Toate acestea corespund
defileului Bistriţei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu