Istoricii recunosc că localizarea
bătăliei din 9-12 noiembrie 1330, desfăşurată între oştile voievodului Basarab
I al Țării Românești (1310–1352) şi regele Carol Robert de Anjou al Ungariei
(1308–1342), cunoscută sub numele de „lupta de la Posada”, constituie una
dintre cele mai controversate probleme ale epocii medievale românești.
În general, cercetătorii care s-au
ocupat de această temă, au remarcat numai condiţiile geografice în care s-a
desfăşurat confruntarea din 1330, având ca izvoare documentare diplomele emise
de Cancelaria regatului maghiar în perioada imediat următoare bătăliei. Astfel,
regele Carol Robert preciza că bătălia s-a desfăşurat „într-un loc crângos şi
păduros, încins cu întărituri” (2 noiembrie 1332); sau „într-un loc strâmt şi
întunecos” (2 ianuarie 1333); locurile fiind „strâmte şi întunecoase,
împrejmuite de întărituri puternice” (19 mai 1335). Într-un alt act, regele
precizează că „pe când ne întorceam înapoi cu oamenii noştri, pe o cale
blestemată în veci de Dumnezeu, închisă de ambele părţi cu râpe ameţitoare, iar
înainte unde ea se lărgea era întărită, în mai multe locuri, de puternice
prisăci” (13 decembrie 1335). De asemenea, informaţii asemănătoare cu privire
la locul desfăşurării bătăliei ne oferă şi sursele literare, contemporane sau
ulterioare. Dintre ele, Chronicon pictum Vindobonense, principala sursă
relatează că regele Carol Robert de Anjou al Ungariei „a ajuns pe o cale
oarecare cu toată armata sa, dar calea aceasta era cotită şi închisă de
amândouă părţile de râpe foarte înalte de jur împrejur şi pe unde această cale
era mai largă, acolo vlahii, în mai multe locuri o întăriseră împrejur cu
prisăci”. O prezentare identică a locului oferă şi Chronicon Budense, Chronicon
Dubnicense sau Chronica Hungarorum a lui János Thuróczi. Se
cuvine, adăugate acestor informaţii şi pe cele din Annalele lui Henric
de Sponde. Ştiri asemănătoare, fără a prezenta informaţii deosebite, se
întâlnesc şi în Chronicon Posoniense, precum şi în scrierile lui Peter
von Dusburg, Antonio Bonfini şi Jan Długosz.
Deci, se poate conchide că,
localizarea conflictului este necunoscută, întrucât nici unul dintre
documentele respective nu precizează decât foarte vag descrierea geografică a
locului, fără nici o nominalizare toponimică. Bazându-se pe aceste informaţii
generale, cercetătorii au localizat bătălia în diverse puncte de pe harta
ţării, acoperind o arie geografică foarte largă, începând din Valea Cernei până
în pasul Branului şi Valea Prahovei. În consecinţă, opiniile formulate sunt
deosebit de numeroase şi contradictorii.
Pentru a descoperi adevărul, vom
urmări parcurgerea traseului armatelor maghiare de la Severin la Curtea de
Argeş, apoi condiţiile de pace şi retragerea poruncită de rege.
În septembrie 1330, „armata
generală” a Regatului maghiar, altfel spus „armata cea mare”, în frunte cu
însuşi regele Carol Robert de Anjou, era rânduită lângă cetatea Timişoara, gata
de plecare în campanie; ea cuprindea – după mărturisirea regală de mai târziu –
„toată puterea armatei noastre”, „fruntaşii regatului nostru, prelaţi şi
baroni, precum şi nobili”, „iobagi şi slujitori de cetate”, „oaspeţi” saşi,
orăşeni din Cluj şl Mediaş, în sfârşit, toate categoriile cu obligaţii militare
de la principi şi mari dregători din preajma regelui până la „iobagi de
cetate”, la care se adăuga, după spusele Cronicii pictate, „o mulţime
nenumărată de cumani”.
Potrivit Cronicii pictate de la
Viena, armata regelui Carol Robert a pătruns în Țara Românească pe la Turnu
Severin, la îndemnul voievodului Tamás Szécsényi al Transilvaniei (1322–1342),
care căuta să izgonească pe voievodul valah, iar posesiunile sale să le
înglobeze în voievodatul transilvănean, precum şi al lui Dénes Szécsi, comite
de Bihor; fost castelan de Mehadia (1322–1324), care dorea să facă orice
sacrificiu pentru a-şi extinde stăpânirea şi asupra Banatului de Severin,
teritoriu pe care l-a şi dobândit după ocuparea din toamna anului 1330. În
fond, pentru fostul castelan, Banatul de Severin constituia un fel de drept de
care fusese deposedat prin înţelegerea dintre Basarab şi Carol Robert din
1323–1324.
Se ştie că Banatul de Severin
cuprindea şi unele părţi ale Olteniei din nordul judeţelor Mehedinţi, Gorj şi
Vâlcea.
După ocuparea Banatului de Severin,
Carol Robert primeşte din partea lui Basarab o „solie de pace” cu următoarele
propuneri: voievodul oferea regelui 7000 de mărci de argint ca despăgubiri
pentru cheltuielile făcute cu strângerea armatei; îi ceda Severinul, pe care armata
maghiară îl ocupase; promitea plata anuală a tributului datorat coroanei,
precum şi trimiterea unuia dintre fiii săi ca să slujească, pe cheltuiala sa,
la curtea regală. Negocierile de pace, angajate de voievodul valah au fost
însoţite totodată şi de avertismentul unui pericol pe care regele şi armata sa
nu ar avea posibilitatea să-l înlăture dacă vor înainta mai departe. Constatând
că nu i s-a opus nici o rezistenţă, regele a considerat că expediţia va fi o
simplă „plimbare” şi refuză cu trufie oferta, intenţionând să ocupe toată Țara
Românească.
Astfel, regele Carol înaintează
spre Curtea de Argeş, pe principala rută de comunicaţie ce străbătea Oltenia
medievală, adică „Drumul Mare sau al Mehedinţilor”, care lega vestul de estul
regiunii pe traseul: Tismana – Târgu Jiu – Horezu – Bistriţa – Ocnele Mari, trecând
peste Olt, direct la Curtea de Argeş. Zona fusese pustiită în prealabil din
porunca lui Basarab, încât armata maghiară descoperă o „terra deserta”. Realitatea o confirmă regele în Diploma din
13 decembrie 1335, precizând că drumul se făcea anevoie, iar armata se deplasa
cu dificultate. Adăugând şi lipsa hranei, ţinând seama şi de configuraţia
deluroasă a terenului, ajungem la concluzia că afirmaţia Cronicii,
conform căreia drumul de la Severin la Castro Argias a durat o lună, este mai
mult decât verosimil. Un document precizează că armata maghiară a înaintat
într-o „ţară care nu poate fi locuită de un popor neobişnuit cu ea”.
Odată pătruns aici – citim mai
departe în Cronică – regele a înaintat adânc în ţară, ajungând sub „Castro Argias”. Acolo, sub zidurile
cetăţii, şi-au încrucişat pentru prima oară armele Carol şi Basarab.
Cercetările arheologice efectuate la faţa locului, au descoperit un strat de
incendiu, anterior construcţiilor din vremea lui Basarab I, care sunt dovada
evenimentelor invaziei din 1330. Deci, vechea curte feudală de la Argeş a fost
avariată, precum şi biserica.
Nereuşind să ocupe cetatea, cele
două părţi beligerante ajung la un armistiţiu, menţionat în unele relatări maghiare,
dar şi în Cronica lui Jan Długosz, care prevedea că Basarab „va asculta
de rege şi va da regelui şi tuturor oamenilor săi siguranţa de a se întoarce
acasă şi-i va arăta un drum drept”, „drumul cel mai scurt”. Călăuzele valahe,
puse la dispoziţia regelui de către Basarab i-a condus pe maghiari într-un
defileu unde le pregătise o capcană.
Avem îndreptăţirea să credem că
Basarab pregătise din timp „capcana” de la Posada, cum rezultă din avertizarea
soliei, că regele „se va expune unei mari primejdii”, dacă nu se va reîntoarce,
precum şi din invocarea lui Carol Robert a acelei „paces fictis”, pe care Basarab „cu răutatea unei necredinţe de mai
nainte urzită”.
Evident, Basarab, în calitate de
mare strateg, ştia că armata regală avea un singur drum de întoarcere, cel pe
care venise, motiv pentru care el a făcut o alegere strategică perfectă. Un document maghiar, din 7 aprilie 1331,
menţionează că bătălia s-a dat dincolo de „muntele valahilor”, iar regele
amintea, în Diploma emisă la 22 noiembrie 1332, că lupta avusese
loc „la ieşirea noastră de acolo”, adică din teritoriile voivodale, deci chiar
la hotarul dintre regatul maghiar şi voivodatul valah. Această precizare regală
exclude orice localizare a bătăliei pe teritoriul judeţului Argeş şi, cu atât
mai mult, pe cel al Țării Românești.
De asemenea, unii cercetătorii au
înţeles corect că regele Carol a respectat în retragerea sa drumul pe care
venise, fiind cel mai cunoscut maghiarilor, însă au localizat bătălia undeva
prin Gorj sau Mehedinţi. Aceste opinii contravin afirmaţiilor regale, potrivit
cărora bătălia s-a dat „în nişte ţinuturi de margine ale regatului nostru, ce
erau ţinute pe nedrept în Țara Românească de către Basarab, schismaticul, fiul
lui Tihomir” (26 noiembrie 1332). Referirea priveşte clar Banatul de Severin,
„marcă” maghiară de graniţă, care în anul 1330 constituia singurul teritoriu de
margine al regatului, cuprins atunci între hotarele Țării Românești.
După traversarea Oltului pe malul
drept, regele Carol nu se mai aştepta la vreo bătălie, fiind pe teritoriul
controlat de propriile forţe, iar în ultimul capitol al Cronicii pictate,
scrie: „Socotindu-se în siguranţă şi punând temei pe credinţa perfidă a
schismaticului, regele a ajuns pe o cale oarecare cu toată armata sa, dar calea
aceasta era cotită şi închisă de amândouă părţile de râpe foarte înalte de jur
împrejur şi pe unde această cale era mai largă, valahii o întăriseră în mai
multe locuri în jur cu prisăci; regele şi toţi ai săi, negândindu-se în adevăr
la aşa ceva”. Evident, călăuzele lui Basarab au îndrumat armata regală pe o
cale dinainte aleasă, necunoscută de maghiari şi iscoadele lor, de unde şi
acuzele de necredinţă sau credinţă perfidă.
Din drumul Mehedinţilor, care
trecea exact prin locul unde este amplasată în prezent Mănăstirea Bistriţa, cea
mai plauzibilă „cale cotită” este defileul Bistriţei, fiind cel mai îngust din
ţara noastră, având în unele zone lăţimea între 8 și 14 metri, iar lungimea de
aproximativ 3,5 kilometri. Potrivit vestigiilor istorice, el era locuit din
vechime, fiind străbătut de un drum al oilor, respectiv un drum de căruţe. Aici
s-au descoperit urme din perioadele dacică, romană şi medievală.
Diploma emisă de Carol Robert la 9
decembrie 1330 – deci la mai puţin de o lună de la încheierea bătăliei de la
Posada – precizează că lupta s-a dat „pe un drum de veşnic blestem, strâns
mărginit de ambele părţi de râpe înalte, închis puternic în mai multe locuri de
şanţuri şi asediat de mulţimea valahilor luptători ai numitului Basarab”. Dar
documentul care descrie cel mai bine locul bătăliei este Cronica pictată,
unde citim: „Din pricina urcuşului prăpăstios din acea cale, nu se putea sui
contra valahilor pe niciuna din râpele de pe amândouă laturile drumului, nici
nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind făcute acolo prisăci,
ci erau cu totul prinşi ostaşii regelui ca nişte peşti în vârşă ori în mreajă”.
Exact aşa arată defileul Bistriţei. Angajată pe drumul defileului, vineri, 9
noiembrie 1330, armata regală a fost atacată de forţele voievodului valah care
prevăzuse că va pătrunde mai adânc în defileu, grăbind retragerea. Din vreme,
la capătul opus al trecătorii, valahii baraseră calea prin acele vestite „indagines” – prisăci, trunchiuri de
copaci prăbuşiţi, cu coroanele încurcate unele într-altele, o stavilă dintre
cele mai dificile pentru orice cavaleri. Astfel, coloana ostaşilor regali,
întinzându-se pe câţiva kilometri, s-a aflat cu totul blocată. O Diplomă
angevină (mai 1335) menţionează două ciocniri – „semel et secundo” – iar un act al Capitlului de Alba Iulia (martie
1331) izolează evenimentele, deci ar fi posibil ca momentele esenţiale ale
confruntării să se fi petrecut în zilele de 9 şi 12 noiembrie, vineri şi luni.
Atacul valahilor a fost
catastrofal. Peter von Dusburg relatează că atunci când maghiarii au intrat în
pădurea respectivă, valahii au împins copacii unul peste celălalt, căzând şi cu
„toţii din ambele laturi prăbuşindu-se, au zdrobit marea mulţime a maghiarilor”,
iar miniaturile Cronicii pictate surprind imaginea ploii de bolovani
prăvăliţii de ostaşii valahi asupra trupelor maghiare îngrămădite în defileu.
Dar să lăsăm pe regele maghiar să descrie evenimentele: „Şi pe când ne
întorceam înapoi cu oamenii noştri, pe o cale, blestemată în veci de Dumnezeu,
închisă pe ambele părţi cu râpe ameţitoare, iar înainte, unde se lărgea era
întărită, în mai multe locuri de puternice prisăci şi ocupate de o mulţime de
oameni înarmaţi, de ai numitului Basarab, ne pomenim deodată din toate părţile
cu un atac năprasnic, năvălind asupra noastră şi a armatei noastre cu furie în
diferite chipuri şi lovindu-ne câineşte cu bolovani, cu aruncători de praştii
şi cu alte izbituri ameţitoare de loviri sălbatice. Cu săbiile lor lovesc
escadroanele noastre înmuindu-şi în sângele celor ucişi săgeţile şi lăncile
lor. Din toate părţile suntem izbiţi de o ploaie de aruncături fiind strânşi ca
de un zid mişcător. Şi nu era chip să scăpăm nici fugind înapoi, nici mergând
înainte. Cădeau tinerii şi bătrânii, principii şi demnitarii statului fără nici
o deosebire. Şi a ţinut mult această întâmplare, de vineri şi până luni, în
care zile, soldații cei aleşi se izbeau unii de alţii, precum se clatină şi se
scutură pruncii în leagăn sau ca nişte trestii clătinate de vânt. S-a făcut aci
un măcel nespus de mare şi a căzut mulţime nenumărată de ostaşi, de principi şi
de nobili”.
Toată floarea nobilimii maghiare şi
o parte dintre clericii participanţi la expediţie şi-au pierdut vieţile în
această bătălie, murind pe rând, fie loviţi de săgeţi, fie tăiaţi de săbii, ori
izbiţi de pietre colţuroase de stâncă sau bolovani. Printre nobilii căzuţi,
diplomele contemporane menţionează pe Peteu, vicecastelanul de Ciceu; Leucus,
fiul lui Briccius din Bathor; Lőrinc, fiul lui Imre; Péter, fiul lui Bertaleu;
János zis Otel; Tamás, fiul lui Laurenthe din Segvar. Cronica pictată
menţionează şi personalităţile ecleziastice dispărute în luptă: magistrul
András, prepozit de Alba Regală, vicecancelar al regatului Ungariei,
păstrătorul sigiliului monarhului; Mihály, prepozitul de Pozséga; Miklós,
prepozit de Alba Iulia; András, pleban de Sáros; fratele Péter din ordinul
dominicanilor, precum şi câţiva clerici, capelani ai regelui. Pieirea atâtor
clerici, similară celei de la Mohács, denotă gradul de demoralizare al
luptătorilor maghiari ce căutaseră doar salvarea propriilor vieţi. Cronica
precizează că „nu era chip de îngropare a celor morţi”, pentru că, după ce
şi-au asigurat victoria, valahii au pătruns în defileu, pentru a-i înfrunta cu
spada, în luptă deschisă, pe năvălitori. Acum este vorba de cavalerii care au
intrat în focul luptei finale. Însuşi regele Carol precizează, că: „Apogeul
luptei a fost acela în care cavalerii valahi au şarjat în mod repetat asupra
supravieţuitorilor”, fiind data de 12 noiembrie 1330.
Unii nobili au fost răniţi, iar
alţii luaţi prizonieri, printre care Lőrinc, comitele de Zarand, unul din cei
care şi-au vărsat sângele pentru a salva viaţa lui Carol Robert; Thatamer,
viitorului prepozit de Alba Regală; vicecancelarul István, fiul lui Moogh din
Csepel; János comitele de Sălaj, fiul comitelui Briccius din Bathor; fiul lui
Dema al lui Lukács.
Alături de captivii maghiari,
sănătoşi sau răniţi, în mâinile oştirii valahe victorioase rămăsese o pradă
uriaşă. Documentele arată că valahii au luat o bogată pradă de război şi
prizonieri maghiari: „Valahii au dus mulţi prizonieri, atât răniţi cât şi
neatinşi şi au pus mâna pe foarte multe arme şi haine de preţ, ale tuturor
celor căzuţi şi bani în aur şi argint şi vase preţioase şi brâuri de sabie şi
multe pungi cu groşiţe late şi mulţi cai cu şei şi frâie ce toate le-au luat şi
le-au dus lui Basarab voievodul”.
Regele Carol, dominat de groaza
infernală, şi-a schimbat însemnele regale cu Dezső, fiul banului Dénes, ca
astfel să deturneze atenţia ostaşilor valahi. Însoţit de câţiva credincioşi,
regele şi-a căutat izbăvirea. Însă ceata fugarilor nu a scăpat neobservată;
suveranul a fost apărat de marele comis şi comandant al armatei István Lackfi,
magistrul Donch, comitele de Zvolen şi Liptov, împreună cu fiul său László,
Tamás, marele castelan de Chokakö şi Geztews, magistrul Márton, fiul lui
Berend, magistrul Rolus şi alţii din „familia
regis”. Potrivit Cronicii pictate, aceştia au luat asupra lor
loviturile de sabie şi săgeţile valahilor, salvând astfel pe rege, iar
magistrul Kolus a izbutit să-l urce din nou pe calul său când, epuizat, se
prăbuşise la pământ, fiind în pericol de moarte. Două dintre miniaturile Cronicii
pictate redau tema acestei fugi: momentul când Dezső se prăbuşeşte zdrobit
de stânci, apoi regele şi mica sa escortă, după o ultimă privire asupra
defileului, pornesc mai departe în galop, acoperindu-şi trupurile cu scuturile.
Nu în ultimul rând, într-o Diplomă
din 13 decembrie 1335, acordată lui Nicolae Radoslav, regele menţionează cum,
„cu ajutorul lui Dumnezeu, se potoli ardoarea duşmanilor şi se putu sparge
latura dreaptă a zidului de duşmani, şi luând-o la picior prin spărtura făcută
din bătălia venită fără veste aflarăm prilejul mântuirii şi o luarăm spre
casă”. „Latura dreaptă”, menţionată de rege, este o poiană evidentă în defileul
Bistriţei, pe unde au evadat rămăşiţele maghiare şi au reuşit să revină la
drumul Mehedinţilor, retrăgându-se – cum susţin o serie de istorici, bazaţi pe
cronicile maghiare – spre Timişoara, locul lor de pornire, unde s-au adăpostit
mai întâi, apoi au plecat la Vişegrad.
Arhimandrit Veniamin Micle, Mănăstirea Bistrița, Vâlcea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu