Problema localizării bătăliei de la
Posada din anul 1330, între regele Carol Robert de Anjou al Ungariei şi
voievodul Basarab I al Țării Românești, a fost îndelung discutată în
istoriografia română, fiind expuse opinii foarte diferite. Lupta a fost
localizată în diverse puncte cuprinse într-un cadru geografic foarte extins,
începând din pasul Branului şi Valea Prahovei, spre est, până în Valea Cernei,
din Mehedinţi, spre vest. Discuţiile au fost cauzate de lipsa de precizie a
izvoarelor. După Cronica pictată, lupta a avut loc într-un defileu, prin
care armata maghiară trebuia să treacă şi ale cărei intrări au fost blocate cu
„indagines”, prisăci.
Armistiţiul între Carol Robert şi Basarab I
Din studiul comparativ al Cronicii
pictate şi al documentelor istorice, în care sunt menţionaţi participanţii
la conflict, s-a stabilit că în cursul campaniei contra lui Basarab I, armata
lui Carol Robert s-a instalat în faţa reşedinţei voievodului valah, fără a o
ocupa. Diploma emisă la 30 iunie 1347 de regele Lajos I, fiul şi urmaşul
lui Carol Robert, arată că regele s-a oprit în faţa Curţii de Argeş, scriind:
„Pe când pomenitul tată, venind cu puternica sa armată pentru a redobândi
regatului său părţile din Țara Românească, şi-a aşezat tabăra în faţa cetăţii
Argeş”. Deci, acest document, precum şi cel din 1336, nu vorbesc despre
cucerirea reşedinţei; amândouă menţionează că regele a ajuns doar în faţa
cetăţii, unde şi-a aşezat tabăra. De la această precizare documentară, până la
a susţine că ar fi fost cucerită şi distrusă Curtea de Argeş este mare
diferenţă.
Deci, asediul reşedinţei voievodale
de la Curtea de Argeş a fost un insucces. Pentru salvarea aparenţelor, regele Carol
Robert a încheiat un armistiţiu cu voievodul Basarab I. Evenimentul este
relatat astfel de Cronica pictată: „Neputând regele şi ai săi să
găsească de mâncare în ţara necunoscută, între munţi şi dealuri cu păduri, au
început să sufere în curând de foame regele însuşi, ostaşii şi caii. De aceea,
s-a ordonat o împăcare cu Bazarad, dându-şi acesta cuvântul că va asculta de
rege şi că va da regelui şi tuturor oamenilor săi siguranţa de a se întoarce
acasă şi că-i va arăta un drum drept; şi astfel, regele se întorcea în
siguranţă punând temei pe credinţa perfidă a schismaticului”. Regele Carol „a
cerut pace sub condiţiuni moderate, ca să rămână în posesiunea Banatului de
Severin, Basarab să continue a recunoaşte supremaţia maghiară, să plătească
tributul anual şi să conducă pe rege, dimpreună cu armatele sale, îndărăt în Ungaria.
Basarab se învoi la toate, întrucât i-a fost posibil”, menţionează Ignaz
Aureliu Fessler în lucrarea sa. Regele a fost constrâns să ceară armistiţiul,
datorită situaţiei în care se afla armata sa, încheind înţelegerea. Acordul
este menţionat şi de un document din noiembrie 1332, emis de cancelaria regală.
Potrivit lui, voievodul valah promitea să asigure întoarcerea în siguranţă a
monarhului şi a armatei sale, arătându-le un drum drept. În consecinţă, s-a
ridicat asediul şi a început retragerea.Retragerea armatei invadatoare
O problemă mult discutată se referă
la drumul pe care s-a retras armata maghiară din Țara Românească. Se ştie că,
la începutul lunii noiembrie 1330, armata angevină, înfometată şi incapabilă să
obţină un succes militar în faţa Curţii de Argeş, a fost silită să-şi înceapă
retragerea. Regele Carol era îngrijorat că drumul până la Severin era destul de
lung şi fără mijloace de aprovizionare cu hrană pentru oameni şi animale.
În viziunea lui Basarab I şi a
celor din jurul său, retragerea armatei maghiare trebuia să fie ocazia
confruntării, anume: aplicarea avertismentului trimis regelui prin solul
voievodal, în urma ocupării Severinului.
După cum s-a constatat, istoricii
au sugerat trei variante posibile pentru drumul de retragere din Țara Românească:
Valea Oltului, trecătoarea Rucăr – Bran şi Valea Cernei pe unde intrase.
Adevărul aparţine celor care susţin că retragerea s-a făcut pe drumul de
intrare. În acest sens, prof. George Voica şi dr. Constantin Ioniţescu scriu că
„maghiarii nu puteau să se retragă spre ţara lor decât tot pe unde veniseră”,
întrebându-se: „De ce s-ar fi dus maghiarii de la Curtea de Argeş tocmai în
Dâmboviţa, când mai uşor le-ar fi fost să se retragă pe aceeaşi rută pe care
veniseră?!”. De asemenea, istoricul Constantin Rezachevici subliniază faptul că
„drumul sării”, pe care a intrat armata maghiară, era legătura obişnuită dintre
Ungaria şi Țara Românească şi, prin urmare, regele Carol Robert ar fi fost
îndreptăţit să aleagă la întoarcere o cale pe care o ştia cel mai bine, în
detrimentul alteia necunoscute.
Deşi unii cercetători consideră că
„indicarea drumului drept spre Transilvania ridică alte semne de întrebare”,
problema este foarte limpede. Ion Conea scria că: „Întoarcerea spre Ungaria nu
se putea face decât pe un drum cunoscut maghiarilor. Ori care drum era mai bine
cunoscut decât cel pe care veniseră?”. Ionel-Claudiu Dumitrescu afirmă că
„armata regală nu avea decât un singur drum de întoarcere”. Ştefan Pascu şi
alţi istorici consideră că „întoarcerea armatelor înfrânte ale lui Carol Robert,
pe acelaşi drum ce trecea pe lângă cetatea dunăreană”, iar prof. Dinică
Ciobotea, că „există unii care opinează că drumul de întoarcere al lui Carol
Robert ar fi fost acelaşi cu cel de invadare”. De asemenea, istoricul Neagu
Djuvara „preferă teza întoarcerii lui Carol Robert pe unde venise”, iar Iusztin
Zoltan scrie că, „doar retragerea pe ruta iniţială poate justifica consemnarea
lui Thuróczi despre zăbovirea regelui la Timişoara în drumul său spre
Vişegrad”.
În primul rând, toate opiniile se
bazează pe afirmaţia categoric acceptată, că la înapoiere armata lui Carol
Robert s-a îndreptat de la Curtea de Argeş direct spre Transilvania. Însă nici
unul dintre autori n-a analizat situaţia din sudul Transilvaniei în contextul
evenimentelor din preajma anului 1330, şi mai cu seamă relaţiile lui Carol
Robert cu saşii sibieni, spre a vedea dacă o retragere prin ţinutul acestora
sau al saşilor braşoveni era oportună pentru obţinerea de hrană pentru armată,
aceasta fiind premisa logică care a orientat atenţia istoricilor şi a altora
care s-au ocupat de localizarea bătăliei din 1330 spre afirmarea categorică a
retragerii lui Carol Robert prin Transilvania, undeva pe drumul spre aceasta
plasând deci bătălia cu oştile lui Basarab. Documentele adeveresc faptul că
regele se afla în relaţii conflictuale accentuate cu saşii din regiunea
Sibiului, ca urmare a incidentelor produse în 1324, când, pentru a înfrânge
„marea răscoală” a comunităţii germane, condusă de comitele Henning împotriva
lui Carol Robert, voievodul Transilvaniei Tamás Szécsényi a cerut sprijinul
armatei regale. Aceasta a intervenit sub conducerea personală a regelui, iar
după înfrângerea comunităţii germane, a urmat confiscarea tuturor posesiunilor
săseşti, fapt care a stârnit şi mai mult aversiunea acestora faţă de rege.
Apoi, cea mai veche Cronică Sârbească – singura sursă, de altfel – este
cea care a consemnat relaţia extrem de tensionată dintre cele două părţi, încât
nu doar că sibienii nu l-au ajutat deloc pe Carol Robert de Anjou, în bătălia
de la Posada, deşi ar fi putut s-o facă foarte bine, ci, din contră, chiar
atunci s-au răsculat împotriva lui, colaborând cu Basarab I. Aşa se explică de
ce, după izbânda de la Posada, la doar doi ani, Basarab I intră în Sibiu fără
să întâmpine nicio oprelişte. Acest fapt denotă limpede că Basarab I era un
foarte bun diplomat, care a ştiut să se orienteze în spaţiul viitoarei Valahii,
care a cuprins şi Sibiu şi zona Amlaşului, inclusiv Haţegul şi Ţara
Făgăraşului, încât sibienii doreau să fie sub valahi decât sub maghiari,
fiindcă tot comerţul lor se făcea pe rutele: Sibiu – Braşov – Brăila şi Sibiu –
Râmnicu Vâlcea – Calafat. Din punct de vedere economic, mai de folos le erau
valahii decât maghiarii! Evident că, în asemenea condiţii, regele ar fi evitat
Sibiul, căutând o altă cale de retragere spre Transilvania.
În al doilea rând, dacă unii
istorici sunt de acord că bătălia din 1330 a avut loc pe drumul de întoarcere a
lui Carol Robert de la Cetatea de Argeş, în schimb au ignorat precizarea
regelui că ea s-a desfăşurat după ce a străbătut Țara Românească, „la ieşirea
noastră de acolo”, deci undeva lângă hotar, ceea ce nu corespunde cu zona
Curţii de Argeş, în care se încadrează atât defileul Perişani – Pripoare din
Ţara Loviştei, cât şi drumul de acces spre cetatea Poienari. Alte argumente
insurmontabile care fac imposibilă desfăşurarea luptei din noiembrie 1330 în
Ţara Loviştei ar fi, după cum am mai menționat mai sus, poziţia saşilor sibieni
alături de Basarab, precum și neimplicarea secuilor în virtutea atribuţiilor
lor militare faţă de coroana maghiară. Bătălia decisivă s-a dat cât mai aproape
de hotare, unde consecinţele, în caz de înfrângere, erau mai puţin dramatice
pentru voievodul valah. Aceasta pare, după toate informaţiile de care dispunem,
şi tactica adoptată de Basarab I.
Expresiile din Cronica pictată:
„drumul cel drept” şi „regele a plecat înapoi” sunt suficient de elocvente
pentru a nu accepta opiniile potrivit cărora armata lui Carol Robert s-ar fi
retras prin Câmpulung – Bran – Braşov, sau prin Valea Prahovei, având în vedere
că traseele acestea nu presupun un drum de întoarcere şi nici distanţa cea mai
mică de ieşire din ţară. Apoi, pe lângă forma „cotită”, printre „râpe foarte
înalte”, sunt menţionate unele întărituri puternice, numite „indaginibus”, care corespund unor movile
sau diguri, construite din piatră şi lemn. Pe acest drum de retragere, într-un
loc pregătit din vreme de Basarab I, armata regelui maghiar a fost atacată prin
surprindere de oştenii valahi.
Maria Holban scria: „Faptul că
oştenii lui Basarab au avut timp să taie copacii şi să pregătească întărituri,
dovedeşte că domnul ştia dinainte că regele va merge pe calea unde îl aştepta
cu trupele sale pregătite de atac”. O altă observaţie făcută de aceeaşi autoare
priveşte nepotrivirea care ar exista între descrierile făcute locului bătăliei
în Cronica pictată şi în alte documente; în timp ce documentele vorbesc
foarte des de locuri strâmte şi păduroase întărite, în Cronică se
vorbeşte de un drum prăpăstios printr-un defileu de munte. De altfel,
caracterul păduros al decorului este confirmat şi de Cronica lui Peter
von Dusburg. Prima observaţie a Mariei Holban poate fi luată în consideraţie,
întrucât, după cum rezultă dintr-un document din 1335, regele susţinea că
Basarab I i-ar fi promis să-i arate un drum de întoarcere fără primejdii. Cea
de a doua observaţie nu ţine seama de faptul că în acelaşi document, locul
bătăliei este descris ca şi în Cronica pictată: o cale în veci
blestemată, închisă din toate părţile cu stânci prăpăstioase şi înalte, iar pe
unde era mai deschisă, înconjurată cu fortificaţii tari. Este deci clar că
ambele categorii de izvoare pledează pentru un drum care trecea printr-o vale
lungă, mărginită de stânci prăpăstioase.
De asemenea, istoricul Constantin
Rezachevici scrie că: „Cercetarea războaielor de apărare purtate de valahi în
Evul Mediu arată că inamicul extern pătrundea spre reşedinţa domnească şi se
înapoia numai pe drumul obişnuit de legătură cu ţara sa. În cazul de faţă,
acest drum era, cum am precizat, prin Banatul de Severin. Acest mod de
retragere, impus de necunoaşterea ţării de către inamic, explică pe de altă
parte, siguranţa cu care domnii valahi – şi Basarab I nu a făcut excepţie –
alegeau şi pregăteau din vreme locul bătăliei hotărâtoare”.Ieşirea din Țara Românească
Pentru bătălia din anul 1330, există
documente care ajută la localizarea evenimentului. Astfel, în diploma din 2
noiembrie 1332, Carol Robert amintea că lupta a avut loc „la ieşirea noastră de
acolo”, deci lângă hotarul de atunci al Țării Românești. Iată ce scrie în
document: „Când am ajuns cu o parte a armatei noastre în Țara Românească, a
măriei noastre, spre a o cerceta, după ce am străbătut-o în linişte, la ieşirea
noastră de acolo, Basarab, necredinciosul nostru valah, cu răutatea unei
necredinţe de mai înainte urzită, la adăpostul viclean al unei păci făţarnice,
a năvălit plin de duşmănie asupra unei părţi din armata noastră, într-un loc
crângos şi păduros, încins cu dese întărituri şi în iureşul acestei năvale
duşmane, magistrul András, prepozitul bisericii de Alba, vicecancelarul curţii
noastre de bună pomenire, şi-a pierdut viaţa precum şi pecetea noastră”.
Recunoscând înfrângerea, regele Carol
Robert precizează, de astă dată, nu doar „decorul”, ci chiar spaţiul geografic
în care s-a dat lupta, afirmând: „Când am ajuns în nişte ţinuturi de margine
ale regatului nostru, ce erau ţinute pe nedrept în Țara Românească de către
Basarab schismaticul, fiul lui Tihomir, spre marea noastră nesocotire şi a
sfintei coroane”. Nici Făgăraşul şi nici viitorul district al Amlaşului nu pot
fi luate în considerare ca loc de desfăşurare a luptei, deoarece ele se aflau
pe atunci dincolo de hotar, nefiind stăpânite de Basarab I, iar Loviştea,
evident, nu putea fi socotită teritoriu de margine al regatului maghiar.
O informaţie incontestabilă
cuprinde Diploma emisă la 2 noiembrie 1332, în care regele Carol Robert
precizează că a ajuns cu armata sa în Țara Românească spre a o cerceta,
afirmând că: „Am străbătut-o în linişte”. De aici, rezultă că bătălia nu s-a
petrecut în această zonă, astfel toate localizările de pe teritoriul din stânga
Oltului sunt infirmate de respectivul document regal.
Mai mult, regele precizează că,
„după ieşirea noastră de acolo”, deci după ce armata regală părăsise teritoriul
Țării Românești, a fost atacat de Basarab I. Deci, localizarea bătăliei trebuie
căutată în dreapta Oltului. Este adevărat că există unii istorici care au
intuit corect adevărul istoric, dar s-au orientat spre Banatul de Severin, deşi
documentele îi contrazic. Ei nu au ţinut cont că regele a dorit să evite străbaterea
traseului pe care venise, şi a făcut o înţelegere cu Basarab I care i-a promis
că îi va arăta o cale mai scurtă spre Transilvania.
În consecinţă, Posada trebuie
localizată între Râmnicu Vâlcea şi Turnu Severin, însă mai aproape de începutul
decât de finalul traseului, ceea ce corespunde cu defileul Bistriţei.
Arhimandrit Veniamin Micle, Mănăstirea Bistrița, Vâlcea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu