În practica voievozilor valahi
exista rânduiala ca, în urma unei victorii obţinute într-un război, să ridice o
biserică închinată unui sfânt militar. Cercetând istoria Bisericii Ortodoxe
Române, am constatat că unul dintre sfinţii preferaţi, alături de marii
mucenici Gheorghe şi Dimitrie, a fost şi Sfântul Mare Mucenic Procopie[1], datorită
sfinţeniei vieţii sale şi vitejiei în faţa duşmanilor. El a trăit pe vremea
împăratului Diocleţian (244–311). S-a născut în Ierusalim; tatăl său, Hristofor
era creştin, iar mama Teodosia, păgână, şi a fost numit Neania. Murind tatăl
său, mama sa l-a crescut în credinţa păgână. Ajungând la maturitate, Teodosia
l-a prezentat împăratului Diocleţian, să-l facă soldat. Pentru inteligenţa,
învăţătura şi destoinicia sa, a fost rânduit dregător la Alexandria şi trimis
acolo cu porunca să-i persecute pe creştini. Pe cale s-a întâmplat însă o
minune: a văzut fulgere, a auzit tunete şi un glas din cer l-a strigat pe nume.
Sfântul s-a rugat să-L vadă pe Cel care îl chema, şi a văzut o cruce de
cristal, iar vocea i-a spus: „Eu sunt Iisus cel răstignit, Fiul lui Dumnezeu”.
În urma acestei vedenii, Neania a devenit creştin, primind numele Procopie.
Dintre bisericile închinate de
voievozii valahi Sfântului Mucenic Procopie, se păstrează două în Moldova,
ctitorite de Ştefan cel Mare (1457–1504). Prima, a fost zidită în urma
victoriei obţinute la 8 iulie 1481 – ziua Sfântului Procopie – de voievodul moldovean,
în lupta de la Râmnicu Sărat, împotriva lui Basarab al IV-lea cel Tânăr, domnul
Țării Românești (1477–1481, 1481–1482); a doua, a fost zidită la Mişilăuţi,
despre care spune: „În anul 6989 (1481), luna iulie, 8, în ziua Sfântului Mare
Mucenic Procopie, Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării
Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, şi cu prea iubitul său fiu Alexandru, a
făcut război la Râmnic cu Basarab voievod cel Tânăr, domn al Țării Românești,
poreclit Ţepeluş. Şi a ajutat Dumnezeu pe Ştefan voievod şi a biruit pe Basarab
voievod; şi a fost pieire (cădere) foarte mare printre Basarabi. De aceea,
Ştefan voievod a binevoit, cu a sa bunăvoinţă şi cu gând bun, a zidi casa
acesta întru numele Sfântului Mare Mucenic Procopie, în anul 6995 (1487); şi
s-a început în luna iunie, 8; şi s-a sfârşit în acelaşi an, în luna noiembrie,
13.”
În Țara Românească, sunt menţionate
tot două biserici închinate Sfântului Mucenic Procopie, construite ca urmare a
unor victorii în războaie. Hrisoavele spun că la 1641, Matei Basarab
învinge la Nenişori, nu departe de Gherghiţa, pe Vasile Lupu şi ridică o
Biserică Domnească în Gherghiţa, având hramul Sfântul Procopie. Se ştie că,
localitatea Gherghiţa este o veche aşezare, fiind însemnată pe hartă în jurul
anului 1100, mai jos de vărsarea Teleajenului în Prahova. În anul 1431,
Gherghiţa era deja un târg, având o anumită vechime. Despre această biserică,
cronicarul polonez Maciej Stryjkowski (1547–1593) relata cum că „pe acel loc,
unde a fost bătălia, muntenii au clădit o mănăstire şi au ridicat trei stâlpi
de piatră, pe care eu însumi i-am văzut în anul 1575, venind din Turcia,
dincolo de oraşul Gherghiţa, la două zile de drum de Sibiu”. Pe locul bisericii
văzute de călătorul polonez, trebuia să fi existat o construcţie mai veche,
probabil din lemn, iar Matei Basarab să o fi refăcut, primind denumirea de Biserica
Domnească „Sfântul Procopie”.
A doua biserică închinată Sfântului
Mucenic Procopie a fost ctitorită la intrarea în defileul Bistriţei din judeţul
Vâlcea. Despre ea, învăţatul rus Kovalevski relata, prin anul 1845, că a
existat aici un Schit închinat Sfântului Mare Mucenic Procopie, întemeiat
înainte de fondarea Mănăstirii Bistriţa. De asemenea, în viaţa lui Barbu
Craiovescu se relatează că atunci când avea 18 ani a fost prins de turci şi dus
la Ţarigrad, ferecat în lanţuri şi condamnat la moarte. În ajunul executării
sentinţei capitale, stabilite pe 8 iulie, tânărul petrece noaptea în
priveghere, rugând pe Marele Mucenic Procopie să-i salveze viaţa. Dimineaţa,
intrând în celulă, temnicerii au rămas uimiţi, văzând că lipseşte condamnatul.
În aceeaşi dimineaţă, egumenul Schitului de la Bistriţa află pe Barbu în
biserică, prosternat în faţa icoanei Sfântului Procopie, legat la mâini şi la
picioare cu obezi de fier! Ca recunoştinţă, pentru izbăvirea supranaturală,
tânărul boier hotărăşte ca, în locul modestului Schit, să înalţe o mănăstire
monumentală, ctitorind astfel Mănăstirea Bistriţa olteană. Minunea salvării
tânărului boier este imortalizată într-o icoană, aparţinând secolului al
XVIII-lea, ce reprezintă pe Sfântul Mucenic Procopie dezlegând din lanţuri pe
Barbu Craiovescu. Pictată cu negru pe un fond alb-gălbui, icoana are
inscripţia: „Banul Barbu”[2].
Se ştie că de la începutul domniei
sale, voievodul Basarab I (1310–1352) s-a aflat în stare de vasalitate faţă de
regatul maghiar. În anul 1324, voievodul muntean apare în documentele maghiare sub
denumirea de: „Basarab, voievodul nostru
transalpin”. Această sintagmă reflectă relaţia de senior-vasal, existentă
între regele maghiar şi voievodul valah. În acelaşi document, este menţionată
reuşita misiunii primite de omul de încredere al regelui, comitele Márton
Bogár, care fusese trimis în repetate rânduri pe lângă Basarab. Regele acceptă
existenţa politică a noului voievodat, în schimbul recunoaşterii suzeranităţii
sale. Totuşi, un an mai târziu, Basarab cucereşte cetatea Severinului, cauzând
tensionarea bruscă a relaţiilor bilaterale. Documentul regal, emis la 18 iunie
1325, îl numeşte pe voievod: „Basarab
transalpinul, necredincios coroanei maghiare” şi relatează cum Ştefan, fiul
comitelui cuman Parabuh, l-a înjosit pe rege, proslăvindu-l în schimb pe
voievod. Mai mult, din anul 1327, Basarab refuză plata tributului de vasal.
Aceste fapte l-au determinat pe rege, la sfatul lui Dénes – ajuns ulterior ban
de Severin – să întreprindă o expediţie de recucerire a teritoriului pierdut şi
de pedepsire a vasalului său.
Astfel, în luna septembrie 1330,
Carol Robert de Anjou pleacă din Timişoara, în fruntea unei armate, să-l
pedepsească pe Basarab. Cronica pictată de la Viena relatează că:
„Regele şi-a adunat o armată numeroasă, dar nu totuşi întreaga sa putere, căci
destinase foarte mulţi luptători pentru diverse expediţii împotriva duşmanilor
regatului”. Potrivit opiniei unor cunoscători ai problemelor militare, armata
regelui „ar fi numărat circa 10.000 de oameni”. Alături de el, se aflau Dénes
Szécsi, castelanul de Mehadia, şi Tamás Szécsényi, voievodul Transilvaniei
(1322–1342); primului îi fusese promis Severinul, iar al doilea urma să
primească o mare parte din Valahia.
Regele ocupă Banatul de Severin –
care cuprindea şi din Oltenia unele părţi ale Mehedinţilor, Gorjului şi Vâlcii
– şi înaintează spre Curtea de Argeş, pe principala rută de comunicaţie ce
străbătea Oltenia medievală, adică „Drumul Mare sau al Mehedinţilor” care lega
vestul de estul regiunii pe traseul: Tismana – Târgu Jiu – Horezu – Vâlcea,
trecând peste Olt, direct la Curtea de Argeş. Zona fusese pustiită în prealabil
de către supuşii lui Basarab. Datorită acestei strategii de apărare, în
rândurile armatei invadatoare apare foametea încă de la intrarea în Țara
Românească.
Totuşi, pe drum, Carol Robert
primeşte din partea lui Basarab o solie de pace, prin care îi propunea regelui,
pe lângă renunţarea la Severin „şi la toate cele ce ţin de el”, recunoaşterea
vasalităţii faţă de Ungaria şi achitarea sumei de 7.000 de mărci de argint,
pentru osteneala depusă în efortul de-a aduna armata; oferea un tribut anual şi
un fiu al său la Curtea maghiară drept garanţie, solicitând: „Numai vă
întoarceţi în pace şi vă feriţi de primejdii, că de veţi veni mai încoace, nu
veţi scăpa de dânsele”. Dar regele o respinge cu o suverană trufie.
Armata maghiară continuă avansarea
spre Curtea de Argeş, reşedinţa voievodului, dar nu s-a ajuns la o ciocnire
decisivă. După un asediu nereuşit asupra cetăţii de scaun, Carol Robert o
incendiază. Nu era victoria zdrobitoare pe care şi-a dorit-o regele, iar bolile
şi lipsurile armatei cauzate de pustiirea pământurilor valahe de către Basarab
îl obligă pe semeţul Carol Robert să comande retragerea spre baza de plecare pe
traseul parcurs şi cunoscut. În mod normal, orice armată lasă detaşamente
pentru apărarea liniilor de comunicaţii şi depozite cu alimente greu
perisabile, iar punctele de sprijin pentru regalitatea maghiară erau Severinul,
Orşova şi Mehadia.
Unele documente maghiare, dar şi Cronica
lui Jan Długosz, relatează despre un armistiţiu încheiat între cele două părţi
beligerante: Carol Robert „a ordonat o împăcare cu Bazarad”, iar acesta l-a
asigurat „că va asculta de rege şi că va da regelui şi tuturor oamenilor săi
siguranţa de a se întoarce acasă şi că-i va arata un drum drept”. Abia după
stabilirea acestor înţelegeri, Basarab I alege locul ambuscadei, ştiind că armata
regală nu avea decât un singur drum de întoarcere, cel pe care veniseră.
Potrivit condiţiilor, ca valahii să conducă armata maghiară pe drumul cel mai
scurt, la un anumit punct, li s-a recomandat o cale, orientată spre nord, unde
se afla Transilvania. Din drumul Mehedinţilor, care trecea exact prin locul
unde este amplasată în prezent Mănăstirea Bistriţa, cea mai plauzibilă „cale
cotită” a fost defileul Bistriţei.
Documentele, atât Cronica
pictată cât şi diplomele cancelariei maghiare, vorbesc despre un
defileu de tip canion: „loc strâmt şi întunecos” (2 ianuarie 1333); „locuri
strâmte şi păduroase” (19 mai 1335); o cale „închisă de ambele părţi cu râpe
ameţitoare” (13 decembrie 1335), iar Cronica teutonă a lui Peter von
Dusburg vorbeşte despre „o regiune păduroasă”, menţionând că „ţăranii ţinutului
acela tăiară pe jumătate cu fierăstraie arborii pădurii prin care maghiarii
trebuiau să treacă la întoarcere, astfel încât dacă ar fi căzut unul să-l
atingă pe altul şi să-l doboare şi tot aşa în continuare. De aici şi faptul că
intrând maghiarii în pomenita pădure, că şi sus-amintiţii ţărani mişcară
copacii ca să cadă unul peste altul şi astfel toţi cei doborâţi dintr-o parte
şi cealaltă striviră marea mulţime a maghiarilor”; acest procedeu nu are efect
în defileuri largi, ci numai în locuri înguste, până la câţiva zeci de metri.
Ori, defileul Bistriţei este cel mai îngust din ţara noastră, având în unele
zone lăţimea între 8 și 14 metri. Potrivit vestigiilor istorice, acest defileu
a fost locuit din epoca neolitică, fiind descoperite urme din cultura Cucuteni
şi din perioadele dacică, romană şi medievală; el era străbătut de un drum al
oilor, respectiv un drum de căruţe pe cursul apei, acea „cale blestemată”, cum
o numea regele Carol Robert.
Potrivit documentelor emise de
cancelaria maghiară, lupta s-a desfăşurat la „ieşirea noastră din această
ţară”. Se ştie că partea de nord a Vâlcii făcea parte din Banatul de Severin,
deci un ţinut de frontieră disputat. Printr-o diplomă, emisă de Carol
Robert de Anjou, în anul 1332, deci la doi ani după bătălia de la Posada,
regele recunoaşte faptele de vitejie săvârşite de Lőrinc, comite de Zarand, şi
de fratele său în bătălia mai sus amintită, scriind: „Şi mai ales atunci când,
pornind armata noastră strânsă prin porunca regală, am ajuns în nişte ţinuturi
de margine ale regatului nostru, ce erau ţinute pe nedrept în Țara Românească
de către Basarab, schismaticul, fiul lui Thocomerius”, deci se înţelege că era
în partea de nord a Olteniei. De asemenea, regele Carol Robert preciza că „pe
când ne întorceam înapoi cu oamenii noştri, pe o cale blestemată în veci de
Dumnezeu, închisă de ambele părţi cu râpe ameţitoare, iar înainte unde ea se
lărgea era întărită, în mai multe locuri, de puternice prisăci” (13 decembrie
1335).
Calea de retragere a trupelor maghiare
a fost cea pe care veniseră: drumul Mehedinţilor, cum precizează însuşi regele
în documentul din 13 decembrie 1335: „Pe când ne întorceam înapoi cu oamenii
noştri”. Deci, retrăgându-se armata maghiară de la Curtea de Argeş pe drumul
străbătut la invadare şi încrezându-se în călăuzele valahe că o vor conduce pe
drumul cel mai scurt în Transilvania, o cotire din drumul principal spre nord,
unde era situată zona dorită de rege, avea toată credibilitatea. Astfel,
călăuzele valahe, puse la dispoziţia regelui de către Basarab, părăsesc drumul
drept şi fac o cotitură, conducând pe maghiari într-un defileu unde li se
pregătise o capcană. Cronica pictată precizează că: „Regele a ajuns pe o
cale oarecare cu armata sa, dar calea aceasta era cotită şi închisă de amândouă
părţile de râpe foarte înalte de jur împrejur, iar regele şi toţi ai săi
negândindu-se în adevăr la aşa ceva, mulţimea nenumărată a valahilor, sus pe
râpe, a alergat din toate părţile şi a aruncat săgeţi asupra armatei regelui, care
se găsea în fundul unei căi adânci, ce nici nu se putea numi cale, ci mai
curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai
sprinteni cai şi ostaşi cădeau din toate părţile în luptă”.
Analele lui Jan Długosz dau mărturii
asemănătoare celor din Cronica pictată, scriind: „Basarab a venit pe o
cale cu toată armata sa, şi calea sucită şi de amândouă părţile cu râpe foarte
înalte, era închisă împrejur, şi unde calea zisă era mai largă, acolo valahii
în mai multe locuri o întăriseră cu şanţuri săpate împrejur. Iar regele şi toţi
ai săi la aşa ceva întru adevăr nu s-au gândit. Mulţimea nenumărată a
valahilor, sus pe râpe, alergând din toate părţile, arunca săgeţi asupra armatei
maghiare care era în fundul căii de drum, care însă nu ar fi trebuit numit
drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii,
cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau în luptă, pentru că din pricina
urcuşului prăpăstios din cale nu se puteau sui contra valahilor, pe nici una
din râpele de pe amândouă laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici
nu aveau loc de fugă, fiind şanţurile săpate acolo, ci ostaşii regelui erau cu
totul prinşi, ca nişte peşti în vârşă sau în mreajă.” Deci, bătălia nu s-a dat
pe un drum, ci pe o cale, „un fel de corabie strâmtă”, cum o numeşte Jan
Długosz.
Cert este că la 9 noiembrie 1330, maghiarii
ajung într-un „loc umbros şi păduros”, în acea „vale îngustă şi prăpăstioasă”,
unde sunt atacaţi de oastea lui Basarab, care era împărţită în patru corpuri:
două acţionau de pe vârful stâncilor, iar două închideau calea în defileu.
În primul atac, copacii doborâţi şi
pietrele azvârlite de luptătorii munteni au blocat, atât retragerea, cât şi
înaintarea forţelor maghiare, conducând, probabil, şi la fragmentarea acestora
în corpuri separate, obligate să se apere independent, fără a reuşi să se ajute
între ele. Deruta forţelor maghiare, agravată de pierderile suferite şi de
panica generată de imposibilitatea de a înainta sau de a se retrage, le-a făcut
incapabile de o ripostă puternică. Al doilea atac a urmat aceeaşi tactică, dar
în partea de nord a defileului. Acţiunea lor a fost mult uşurată de faptul că
în această zonă, defileul se îngusta considerabil.
Cronica pictată consemna că, „mulţimea nenumărată a
valahilor, sus pe râpe, a alergat din toate părţile şi a aruncat săgeţi asupra armatei
regelui, care se găsea în fundul unei văi adânci”. Ieşirea dinspre nord a
defileului fiind închisă cu şanţuri şi valuri de pământ, iar cea de sud cu
copaci răsturnaţi, ostaşii maghiari „nici nu puteau străbate înainte, nici loc
să fugă înapoi nu aveau, nici nu se puteau ridica împotriva valahilor pe
coastele piezişe”. Maghiarii erau obligaţi să forţeze apărarea valahă, pas cu
pas, deoarece nu existau rute alternative; locul îngust favoriza subţierea
coloanei, ceea ce permitea lovirea în orice punct fără a exista posibilitatea
unei reacţii rapide. Astfel că, după o zvârcolire de aproape trei zile în
ambuscada de proporţii pregătită de voievodul valah, trufaşa armată care
călcase pământul valah a suferit „un cumplit dezastru”. „Au căzut tineri şi
bătrâni, principi şi nobili, fără nici o deosebire. Căci această tristă
întâmplare a ţinut mult, de la ziua a şasea a săptămânii, până la ziua a doua a
săptămânii viitoare, în cari zile ostaşii aleşi aşa se izbeau unii pe alţii
precum în leagăn se leagănă şi se scutură pruncii, sau ca nişte trestii
clătinate de vânt. S-a făcut aici mai cumplită ucidere, căci a căzut mulţimea
de ostaşi, principi şi nobili, şi numărul lor nu se poate socoti.”
Încă din prima zi a luptelor, mii
de cavaleri îşi pierd viaţa; zdrobiţi sub pietre şi trunchiuri de copaci,
străpunşi de miile de săgeţi valahe, ei văd cum victoria lor se transformă
într-o înfrângere catastrofală. Printre victime, alături de numeroşi nobili,
s-au numărat András de Alba, purtătorul sigiliului regal, precum şi preotul
personal al regelui. O parte a supravieţuitorilor au fost luaţi în robie,
însuşi regele recunoscând, doi ani mai târziu, că în urma bătăliei „s-au tras
nu puţine robii, cazne şi primejdii pentru neamul maghiar”. Cronicarul medieval
scria că „a fost aici un cumplit dezastru, căci au căzut o mulţime de ostaşi,
de principi şi de nobili şi numărul lor nu se poate socoti”. Au fost luaţi şi
mulţi prizonieri, iar „valahii puseră mâna pe o mare câtime de pradă, arme,
veştminte scumpe, bani de aur şi de argint şi multe vase de preţ”, care au
asigurat îmbogăţirea oastei muntene.
Potrivit însemnărilor regelui Carol
Robert de Anjou, lupta atinge apogeul când „cavalerii valahi” au şarjat în mod
repetat asupra supravieţuitorilor. Însuşi regele s-a aflat în pericol de
moarte. Pentru salvarea personală, „îşi schimbase însemnele armelor sale, cu
care s-a îmbrăcat Dezső, fiul lui Dénes, pe care crezându-l vlahii a fi însuşi
regele l-au omorât cu cruzime. Şi însuşi regele de abia a scăpat cu câţiva
inşi”, menţionează Cronica pictată.
Într-o Diplomă din 13
decembrie 1335, acordată lui Nicolae Radoslav, regele menţionează cum, „cu
ajutorul lui Dumnezeu, se potoli ardoarea duşmanilor şi se putu sparge latura
dreaptă a zidului de duşmani, şi luând-o la picior prin spărtura făcută din
bătălia venită fără veste aflarăm prilejul mântuirii şi o luarăm spre casă”.
„Latura dreaptă”, menţionată de rege, este o poiană evidentă în defileul
Bistriţei, pe unde au evadat maghiarii şi au reuşit să revină la drumul
Mehedinţilor, retrăgându-se – cum susţin o serie de istorici, bazaţi pe
cronicile maghiare – spre Timişoara, locul lor de pornire.
Precizarea învăţatului M.
Kovalevski, despre existenţa unui schit închinat Sfântului Mare Mucenic
Procopie, întemeiat înainte de fondarea Mănăstirii Bistriţa, este foarte
importantă, însă un aşezământ monahal, având o biserică închinată unui sfânt
militar care sugerează un eveniment din categoria căruia face parte Sfântul
Procopie, este simptomatică. În general, mănăstirile sunt închinate unor sfinţi
cuvioşi sau unor evenimente soteriologice din istoria creştinismului. De
asemenea, relatarea cronicarului polonez Maciej Stryjkowski, despre mănăstirea
ctitorită de Basarab, „pe acel loc, unde a fost bătălia” la Gherghiţa, nu
corespunde cu locul posibil al confruntării de la Posada.
Mai mult, în jurul anului 1350, la
intrarea în defileul Bistriţei, a fost construită Mănăstirea „Schimbarea la
Faţă” sub influenţa mişcării isihaste. Se ştie că Nicolae Alexandru, domnul Țării
Românești, era un adept al acestei mişcări dezvoltate la Paroria, în sudul
Dunării. În corespondenţa Sfântului Grigorie Sinaitul, dascălul de la Paroria,
întreţinută cu „împăraţii pământului”, este menţionat şi Nicolae Alexandru I al
Țării Românești, la început asociat la domnie de tatăl său, Basarab I, apoi
singur stăpânitor (1352–1364). Credem, că domnitorul a intenţionat să
imortalizeze evenimentele din anul 1330, petrecute în aceste locuri, prin
ctitorirea unei mănăstiri care durează şi astăzi, fiind cunoscută sub denumirea
de „Biserica Bolniţă” a Mănăstirii Bistriţa.
Arhimandrit Veniamin Micle, Mănăstirea Bistrița, Vâlcea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu