Bătălia de la Posada a însemnat un
adevărat dezastru pentru armata maghiară. Surprinsă în ambuscada din defileul
Bistriţei, a fost aproape nimicită de către oştenii voievodului Basarab I
al Țării Românești.
Descriind această înfrângere, o diplomă
regală din anul 1335 consemna următoarele: „Năvălind asupra noastră cu un atac
înverşunat şi straşnic din toate părţile, au izbit în diferite chipuri armata
noastră, atacându-ne cu îngrozitoare atacuri câineşti, împroşcând din praştii,
izbind cu cruzime şi lovind cu săbiile cetele noastre”.
În această bătălie, a fost
decapitată floarea armatei maghiare. Cronica pictată precizează
că în timpul luptei „cădeau tineri şi bătrâni, principi şi nobili fără de nici
o deosebire. Şi a fost aici un cumplit dezastru, căci au căzut o mulţime de soldați,
de principi şi de nobili şi numărul lor nu se poate socoti”. Printre cei
căzuţi, diplomele contemporane pomenesc pe Dezső, fiul banului Dénes; Peteu, vice-castelanul
de Ciceu; Leucus, fiul lui Briccius din Bathor; Lőrinc, fiul lui Imre; Péter, fiul lui Bertaleu; János zis Otel; fiul lui
Laurenthe din Seguar ş.a. Mulţi nobili au fost răniţi sau luaţi prizonieri de
către valahi.
Cronica pictată arătă că au
murit şi trei prepoziţi sau administratori bisericeşti, anume: „magistrul András,
prepozitul bisericii albense, bărbat foarte venerabil, vicecancelarul
majestăţii sale regale, care a pierit cu sigiliul regelui; Mihály, prepozitul
din Pozséga, şi Miklós, prepozitul din Alba transilvană; după aceea, András plebanul
din Sarus şi monahul Péter din Ordinul Predicatorilor, bărbat onest, acolo a
primit paharul morţii crâncene pentru că, în creierii capului le-au bătut cuie
de lemn. Şi unii preoţi care erau capelanii regelui, au fost ucişi. A căzut, în
sfârşit, şi o mulţime nenumărată de cumani. Trupurile tuturor, atât ale feţelor
bisericeşti, cât şi ale nobililor laici, acolo, pe locul luptei, aşteaptă
timpul învierii de apoi. Nici cei mai de aproape ai lor nu putură să găsească
pe iubiţii lor ca să-i îngroape, din cauza năvălirii duşmanilor. Şi valahii au
dus mulţi prinşi cu sine, atât răniţi, cât şi nevătămaţi, şi au luat foarte
multe arme şi hainele preţioase ale tuturor celor căzuţi; şi bani în aur şi în
argint şi vase preţioase şi cingători de sabie şi multe pungi cu groşiţe late
şi mulţi cai cu şei şi frâie, ce toate le-au luat şi le-au dus la Basarab
voievod. Iar regele şi-a schimbat însemnele armelor sale, cu care a îmbrăcat pe
Dezső, fiul lui Dénes, pe care, crezându-l a fi însuşi regele, valahii cu
cruzime l-au omorât. Şi regele abia a scăpat cu câţiva inşi. Căci au stat
împrejurul lui ca nişte ziduri de piatră, Danciu cu fiul său László şi alţi soldați
care erau în serviciul personal al regelui, şi magistrul Márton, fiul lui
Berend; aceştia, toate loviturile de săbii şi de săgeţi, le-au primit asupra
lor, ca nişte stropi de ploaie torenţială, ca să scape viaţa regelui de
lovitura morţii”. Pieirea atâtor clerici denotă gradul de demoralizare al luptătorilor
maghiari care căutaseră doar salvarea propriilor vieţi.
Pe lângă cei căzuţi în bătălie,
oştenii lui Basarab I au luat un mare număr de prizonieri, între care Lőrinc,
comitele de Zarand, unul din cei care şi-au vărsat sângele pentru a salva viaţa
lui Carol Robert, precum şi întreaga tabără plină de bogăţii a regelui,
vicecancelarul Thatamer, István, fiul lui Moogh din Csepel. Alţii, precum János
comitele de Sălaj, fiul comitelui Briccius de Bathor, poate şi fiul lui Dema al
lui Lukács, cu moşie la Bolug, fuseseră luaţi prizonieri de către valahi.
Cronica pictată precizează
că „alături de mulţii captivi maghiari, teferi sau răniţi, în mâinile oştirii valahe
victorioase rămăsese o pradă uriaşă”. Despre poverile cu prada purtată de
cavalerii duşmani menţionează şi scrisoarea regelui Carol Robert din 10 iulie
1331 în favoarea „oaspeţilor săi din Cluj” care, în expediţia în Țara
Românească „au pătimit şi au îndurat, mai mult decât ceilalţi locuitori ai
regatului, nesfârşite şi fără de leac pagube în averile şi bunurile lor”.
Autorul Cronicii susţine
că şi valahii au avut pierderi grele, scriind: „Cădeau şi împrejurul armatei,
din toate părţile şi din mulţimea câinească a valahilor, ca muştele care au
pierdut dulceaţa untului de lemn, când ucideau fără milă pe poporul creştin şi
pe preoţii lor, unşi ai lui Hristos. Numărul valahilor ucişi acolo de maghiari
numai judecătorul priceput din Infern a putut să-l socotească”.
Cronica pictată aminteşte
că rămăşiţele celor ucişi din armata lui Carol Robert au rămas pe locul luptei,
deci acesta era încă uşor identificabil în ultimele decenii ale secolului al
XIV-lea. Cu această ocazie, remarcăm că în chip curios, autorii care s-au
ocupat cu localizarea bătăliei din 1330 n-au ţinut cont de cele relatate de Cronică, potrivit căreia: „Cadavrele
tuturora” din armata maghiară, aproape în întregime nimicită, au rămas „pe
locul luptei”, ori până acum în nici unul dintre locurile propuse pentru
desfăşurarea bătăliei, cum ar fi cel de la Perişani – Pripoare în Țara Loviştei,
n-au fost semnalate movile funerare. E greu de crezut că pe locul unde a pierit
o întreagă armată, pământul să nu mai păstreze nici o urmă, ştiut fiind că urme
de acest fel s-au păstrat şi pe locul marilor bătălii din antichitate.
Localizarea bătăliei propusă de
Aurelian Sacerdoţeanu, după faptul că pe hartă, „între Topolog şi Olt” apare un
munte „Mormântul”: „pe la Sălătruc şi Boişoara, pe la muntele Mormântul”, este
prea vagă, muntele amintit fiind departe de drumul Sălătruc – Boişoara, pe care
s-ar fi putut da lupta. Rămăşiţele celor căzuţi erau totdeauna îngropate la
locul luptei, nefiind transportate în masă la mari distanţe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu