Argumente istorico-arheologice pentru Posada bistriţeană

Pentru Posada bistriţeană, există şi o serie de argumente istorico-arheologice păstrate în anumite documente. Dintre ele, vom prezenta pe cele mai importante.

Poarta din Cheile Bistriţei

Potrivit unei afirmaţii a regelui Carol Robert de Anjou, referitoare la Posada, „bătălia s-a dat dincolo de poartă”. Se ştie că iniţial, la un anumit punct, stâncile din dreapta şi stânga râului Bistriţa erau unite în partea superioară, formând o adevărată „poartă”, care s-a păstrat până în prima jumătate a secolului al XX-lea, când s-a surpat. Apoi, spaţiul a fost lărgit cu ocazia construirii căii ferate din defileu. Amintirea acestei porţi, existentă în Cheile Bistriţei, s-a păstrat în tradiţia locală; majoritatea persoanelor vârstnice relatează despre ea.

În secolul al XIX-lea, imaginea porţii a fost redată de anumiţi pictori, gravori şi literaţi. Astfel, pictorul şi fotograful Henric Trenk (1818–1892), născut în Elveţia, cunoscut pentru peisajele sale romantice şi asocierea sa cu scriitorul şi arheologul Alexandru Odobescu (1834–1895), a imortalizat în anul 1860 monumentala poartă din Defileul Bistriţei.

De asemenea, pictorul şi graficianul maghiar din Transilvania, Carol Popp de Szathmári (1812–1887), a fost primul fotograf de artă şi documentarist din Regatul Român şi unul dintre primii zece fotografi din Europa. Trecând în anul 1869 pe la Mănăstirea Bistriţa, rămâne profund impresionat de peisajul bistriţean, încât realizează o admirabilă scenă peisagistică, intitulată: „Matca la Bistriţa”.

Albia Râului Bistrița, 1867

Cheile Bistriței, Matca Râului Bistrița, 1867

Malul Râului Bistrița (Matca la Bistrița), 1867

Râul Bistrița

Râul Bistrița, 1866

Mai mult, în anul 1868, litograful, gravorul şi ilustratorul Dieudonné Auguste Lancelot (1822–1894) a publicat o carte intitulată, De la Paris la Bucureşti, conversaţii geografice, descriind mai multe zone ale ţării. Cu această ocazie, vizitează şi Mănăstirea Bistriţa. Încântat de Cheile Bistriţei, le descrie, menţionând şi poarta formată dintr-o „imensă şi sumbră arcadă”. Iată ce scrie călătorul francez: „În spatele mănăstirii, se deschide o trecătoare cu imenşi pereţi perpendiculari, care adăposteşte mai întâi două frumoase grădini, dar care îndată, îngustându-se şi înălţând grămezi de stânci, lasă abia puţin loc apelor nebune şi săltăreţe ale Bistriţei, torent care cade în cascade din această înfricoşătoare fundătură, unde este imposibil de a pătrunde dincolo de o imensă şi sumbră arcadă formată prin două postamente de stânci sprijinite una de alta. Sub această arcadă, apele se despart şi se revarsă într-o prăpastie în fundul căruia se observă mari roci verzui care par a se agita sub valurile de spumă”.

Cheile Bistriței

Mănăstirea Bistrița

Deci, aceasta este „poarta” la care se referă regele Carol, după care s-a dat bătălia, adică în Defileul Bistriţei.

Muntele românilor

Un document foarte important este fragmentul dintr-un Act emis la 7 aprilie 1331 de Conventul din Szekszárd comitelui Ygeyk şi fiului său Petru. Printre altele, menţionează participarea lor la campania din Ţara Românească, precum şi precizarea că bătălia s-a dat în vreme ce oastea regelui Carol străbătea dincolo de „muntele românilor”. Istoricul Sergiu Iosipescu traduce documentul astfel: „Mai cu seamă în oştirea de acum a domnului Carol, din mila lui Dumnezeu prea strălucitul rege al Ungariei, în vreme ce acelaşi domn rege a fost lovit şi dovedit de voievodul Basarab în curmezişul muntelui românilor”. Autorul scrie că, victoria din noiembrie 1330 a fost câştigată de români la trecerea oastei cotropitoare ungare, acum alungate, prin munţii de la frontiera Țării Româneşti cu Transilvania. Dar Diploma abatelui mănăstirii din Szekszárd dovedeşte în plus stăpânirea românească asupra masivului muntos dintre Valea Oltului şi a Prahovei, pe ambele versante.

Totuşi, trebuie remarcat că, în anul 1532, umanistul şi teologul transilvănean de origine saxonă, Johannes Honterus (1498–1549) din Braşov, publică la Basel, pentru prima dată Harta Transilvaniei. Din punct de vedere cronologic, lucrarea reprezintă cea dintâi hartă a unei părţi din România, respectiv a Transilvaniei, realizată de un locuitor al acestor ţinuturi; ea a stat la baza hărţilor Transilvaniei publicate ulterior de Sebastian Münster (1489–1552), Abraham Ortelius (1527–1598) sau Gerardus Mercator (1512–1594). Se cuvine precizat faptul că Johannes Honterus foloseşte prima oară omonimul „Alpes” pentru Munţii Făgăraş. Astfel că, ei nu puteau fi numiţi în anul 1331 „Alpem Olacorum”, unde ar fi avut loc bătălia de la Posada. Ulterior, Munţii Făgăraş au fost numiţi „Alpii Transilvaniei” de geograful Emmilien de Martone (1873–1955).

Muntele Românilor trebuie căutat în altă parte, între râurile Olt şi Jiu, unde se află Munţii Căpăţânii. Precizăm că, în vechime, aceşti munţi se numeau „Muntele Român”, cum adevereşte o hartă de la Academia Română din secolul al XVIII-lea. Este logic, privind munţii din zona respectivă, constatăm că există trei munţi paraleli: la nord, ai Cibinului; la mijloc, ai Lotrului, iar la sud ai Căpăţânii; pe acesta, ungurii l-au numit „Alpem Olacorum”, adică Muntele Românilor, fiind stăpânit de români. Probabil, ulterior a primit numele actual de la craniile descoperite în zonă, rămase din lupta de la Posada. De asemenea, în această regiune, apare cel mai frecvent toponimul „Roman”; menţionăm numai culmea sudică numită Piatra Roşie ― Roman ― Plaiul Vaideeni, pe care pătrund, în zona centrală a Munţilor Căpăţânii, o serie de trasee turistice.

Referitor la Muntele Românilor, călătorii străini prin Ţările Române au consemnat existenţa „sub muntele Valahului”, a unei biserici ridicată în cinstea victoriei de la Posada din anul 1330 şi a amintirii celor dispăruţi în bătălie. Şi se mai spune că această biserică se afla pe drumul care duce de la Giurgiu, în Transilvania, deci pe un drum al sării, o rută principală, „cale de două zile călare faţa de Sibiu”. Se ştie că principalele căi de comunicaţie, care străbăteau Oltenia medievală, adică „Drumul Mare sau al Mehedinţilor” care lega vestul de estul regiunii şi „Drumul ungurenilor” de la Giurgiu treceau pe la poarta Mănăstirii Bistriţa, unde se uneau şi treceau peste munţi spre localitatea Mălaia, apoi la Sibiu.

Schitul Sfântului Mucenic Procopie

Cu ocazia „Simpozionului Posada 650”, întrunit la Râmnicu Vâlcea în data de 8 noiembrie 1980, marele cercetător istoric Preotul Dumitru Bălaşa a susţinut, referitor la bătălia de la Posada, că: „Pentru identificarea locului luptei capitale cu armatele compozite, conduse de Carol Robert, va trebui căutată mănăstirea ridicată pe locul respectiv”. Iată că, după aproximativ 40 de ani, s-a împlinit dorinţa marelui istoric.

Se ştie că, în practica voievozilor români exista rânduiala ca, în urma unei victorii obţinute într-un război, să ridice o biserică închinată unui sfânt militar. Istoria Bisericii Române dovedeşte că unul dintre sfinţii preferaţi, alături de marii mucenici Gheorghe şi Dimitrie, a fost Sfântul Mare Mucenic Procopie († 303), care s-a născut în Ierusalim şi a trăit pe vremea împăratului Diocleţian (244–311).

În Ţara Românească, sunt menţionate două biserici închinate Sfântului Mucenic Procopie, construite ca urmare a unor victorii în războaie. Referitor la bătălia de la Posada din anul 1330, cronicarul polonez Maciej Strijkowski scria: „Carol, regele Ungariei, a pornit fără pricină război împotriva lui Basarab, domnul Munteniei; a fost biruit, prin şiretenie de munteni şi de moldoveni, aşa încât cu o mică suită abia a scăpat regele de măcel în Ungaria. Pe acel loc unde a fost bătălia, muntenii au clădit o mănăstire”, pe care cronicarul a văzut-o în anul 1574, venind din Turcia, dincolo de orăşelul Gherghiţa. Biserica respectivă trebuia să fi fost o construcţie mai veche din lemn, cu hramul Sfântul Procopie, despre care, hrisoavele spun că la 1641, Matei Basarab învinge la Nenişori, nu departe de Gherghiţa, pe Vasile Lupu şi reface ctitoria, numind-o Biserica Domnească „Sfântul Procopie”.

Informaţia este foarte importantă, pentru faptul că aflăm pentru prima dată că pe locul bătăliei de la Posada s-a construit o mănăstire închinată Sfântului Procopie, amintire păstrată în memoria colectivă. Dar relatarea cronicarului polonez Maciej Strijkowski nu corespunde cu locul posibil al confruntării de la Posada, motiv pentru care trebuie să ne orientăm spre Defileul Bistriţei, unde a existat schitul închinat Sfântului Mucenic Procopie.

Arhimandritul cronicar Chiriac Râmniceanu, care a învăţat în Şcoala mănăstirească de la Bistriţa, relatează că monahii bătrâni i-au spus că a avut loc zidirea „Bistriţii la leat 1300 şi mai ceva…, fiind acolea o bisericuţă mică de lemn”, deci pe la anul 1330. Despre acest schit, învăţatul rus Kovalevski relata, prin anul 1845, că a existat înainte de fondarea Mănăstirii Bistriţa.

De asemenea, în viaţa banului Barbu Craiovescu se relatează că atunci când avea 18 ani a fost prins de turci şi dus la Ţarigrad, ferecat în lanţuri şi condamnat la moarte. În ajunul executării sentinţei capitale, stabilite pe 8 iulie, tânărul petrece noaptea în priveghere, rugând pe Marele Mucenic Procopie să-i salveze viaţa. Dimineaţa, intrând în celulă, temnicerii au rămas uimiţi, văzând că lipseşte condamnatul. În aceeaşi dimineaţă, egumenul Schitului de la Bistriţa află pe Barbu în biserică, prosternat în faţa icoanei Sfântului Procopie, legat la mâini şi la picioare cu obezi de fier! Ca recunoştinţă, pentru izbăvirea supranaturală, tânărul boier hotărăşte ca, în locul modestului schit, să înalţe o mănăstire monumentală, ctitorind astfel Mănăstirea Bistriţa olteană.

Mănăstirea „Schimbarea la Faţă”

În jurul anului 1350, la intrarea în Defileul Bistriţei, a fost construită Mănăstirea „Schimbarea la Faţă” sub influenţa mişcării isihaste. Se ştie că Nicolae Alexandru Basarab, domnul Ţării Româneşti, era un adept al acestei mişcări de profundă spiritualitate creştină, dezvoltată la Paroria, în sudul Dunării. În corespondenţa Sfântului Grigorie Sinaitul, dascălul de la Paroria, întreţinută cu „împăraţii pământului”, este menţionat şi Nicolae Alexandru I al Valahiei, la început asociat la domnie de tatăl său, Basarab I, apoi singur stăpânitor (1352–1364). Credem, că domnitorul a intenţionat să imortalizeze evenimentele din anul 1330, petrecute în aceste locuri, prin ctitorirea unei mănăstiri care durează şi astăzi, fiind cunoscută sub denumirea de „Biserica Bolniţă” a Mănăstirii Bistriţa.

Descoperirea unor piese militare

În urma dezastrului de la Posada bistriţeană, pe locul bătăliei au rămas imense cantităţi de piese militare, care au fost recuperate de învingători. Cronica pictată precizează că, valahii „au pus mâna pe foarte multe arme şi haine de preţ ale tuturor celor căzuţi şi bani în aur şi argint şi vase preţioase şi brâuri de sabie şi multe pungi cu groşiţe late şi mulţi cai cu şei şi cu frâie ce toate le-au luat şi le-au dus lui Bazarad Voievod”. Deci, românii au recuperat de pe câmpul de luptă toate obiectele de valoare, motiv pentru care nu se găsesc multe piese militare la locul confruntării de la Posada. Totuşi, sporadic au mai rămas unele exemplare.

În ultimul deceniu al secolului al XX-lea, când s-a construit hidrocentrala pe râul Bistriţa, la toponimul „Între Râuri”, s-au descoperit câteva piese militare de origine maghiară. În anul 1996, am finalizat monografia Mănăstirea Bistriţa Olteană. Printre alte documente, am evidenţiat şi un hrisov emis de voievodul Vlad Vintilă de la Slatina (1532–1535) care preciza că, „au jefuit ungurii mănăstirea şi au tăiat şi pe călugări”.

Citind cartea, prof. Petre Bardaşu, directorul Muzeului de Istorie din Râmnicu Vâlcea, a considerat că armele datează din perioada respectivă. Însă concluzia este greşită. Actul se referea la evenimentele din anul 1530, când Moise Vodă (1529–1530), mazilit de turci şi refugiat în Transilvania, revine cu sprijin militar din partea lui Ștefan Mailat, viitorul voievod transilvănean (1534–1540), pentru înfruntarea otomanilor care aduceau pe noul domn, Vlad Înecatul (1530-1532). Confruntarea oştirilor are loc la 29 august; atunci cad mulţime de oşteni, în frunte cu voievodul Moise şi marele Ban Barbu al II-lea Craiovescu. În aceste împrejurări, ungurii atacă şi devastează aşezământul monahal, dar ei n-au pătruns spre mănăstire pe Defileul Bistriţei, ci pe drumul Ungurenilor care venea de la Sibiu la Curtea de Argeş şi trecea prin apropierea mănăstirii.

Pentru clarificarea problemei, am solicitat cărturarului Petre Cichirdan şi jurnalistului de investigaţii Gheorghe Jianu din Râmnicu Vâlcea să facă o vizită la Muzeu, unde să identifice obiectele respective. Cercetând registrele de intrare, au găsit înregistrate câteva piese: o cămaşă de zale şi două biciuri de luptă cu buzdugan şi lanţ, datând din secolele XIII–XV. Ele au fost înregistrate în anul 1995, sub numărul de inventar 442/1995. Deci, piesele se încadrează în perioada secolului al XIV-lea, când s-a dat bătălia de la Posada.

Arhimandrit Veniamin Micle, Mănăstirea Bistrița, Vâlcea

Dezastrul de la Posada bistriţeană

Bătălia de la Posada a însemnat un adevărat dezastru pentru armata maghiară. Surprinsă în ambuscada din defileul Bistriţei, a fost aproape nimicită de către oştenii voievodului Basarab I al Țării Românești.

Descriind această înfrângere, o diplomă regală din anul 1335 consemna următoarele: „Năvălind asupra noastră cu un atac înverşunat şi straşnic din toate părţile, au izbit în diferite chipuri armata noastră, atacându-ne cu îngrozitoare atacuri câineşti, împroşcând din praştii, izbind cu cruzime şi lovind cu săbiile cetele noastre”.

În această bătălie, a fost decapitată floarea armatei maghiare. Cronica pictată precizează că în timpul luptei „cădeau tineri şi bătrâni, principi şi nobili fără de nici o deosebire. Şi a fost aici un cumplit dezastru, căci au căzut o mulţime de soldați, de principi şi de nobili şi numărul lor nu se poate socoti”. Printre cei căzuţi, diplomele contemporane pomenesc pe Dezső, fiul banului Dénes; Peteu, vice-castelanul de Ciceu; Leucus, fiul lui Briccius din Bathor; Lőrinc, fiul lui Imre; Péter, fiul lui Bertaleu; János zis Otel; fiul lui Laurenthe din Seguar ş.a. Mulţi nobili au fost răniţi sau luaţi prizonieri de către valahi.

Cronica pictată arătă că au murit şi trei prepoziţi sau administratori bisericeşti, anume: „magistrul András, prepozitul bisericii albense, bărbat foarte venerabil, vicecancelarul majestăţii sale regale, care a pierit cu sigiliul regelui; Mihály, prepozitul din Pozséga, şi Miklós, prepozitul din Alba transilvană; după aceea, András plebanul din Sarus şi monahul Péter din Ordinul Predicatorilor, bărbat onest, acolo a primit paharul morţii crâncene pentru că, în creierii capului le-au bătut cuie de lemn. Şi unii preoţi care erau capelanii regelui, au fost ucişi. A căzut, în sfârşit, şi o mulţime nenumărată de cumani. Trupurile tuturor, atât ale feţelor bisericeşti, cât şi ale nobililor laici, acolo, pe locul luptei, aşteaptă timpul învierii de apoi. Nici cei mai de aproape ai lor nu putură să găsească pe iubiţii lor ca să-i îngroape, din cauza năvălirii duşmanilor. Şi valahii au dus mulţi prinşi cu sine, atât răniţi, cât şi nevătămaţi, şi au luat foarte multe arme şi hainele preţioase ale tuturor celor căzuţi; şi bani în aur şi în argint şi vase preţioase şi cingători de sabie şi multe pungi cu groşiţe late şi mulţi cai cu şei şi frâie, ce toate le-au luat şi le-au dus la Basarab voievod. Iar regele şi-a schimbat însemnele armelor sale, cu care a îmbrăcat pe Dezső, fiul lui Dénes, pe care, crezându-l a fi însuşi regele, valahii cu cruzime l-au omorât. Şi regele abia a scăpat cu câţiva inşi. Căci au stat împrejurul lui ca nişte ziduri de piatră, Danciu cu fiul său László şi alţi soldați care erau în serviciul personal al regelui, şi magistrul Márton, fiul lui Berend; aceştia, toate loviturile de săbii şi de săgeţi, le-au primit asupra lor, ca nişte stropi de ploaie torenţială, ca să scape viaţa regelui de lovitura morţii”. Pieirea atâtor clerici denotă gradul de demoralizare al luptătorilor maghiari care căutaseră doar salvarea propriilor vieţi.

Pe lângă cei căzuţi în bătălie, oştenii lui Basarab I au luat un mare număr de prizonieri, între care Lőrinc, comitele de Zarand, unul din cei care şi-au vărsat sângele pentru a salva viaţa lui Carol Robert, precum şi întreaga tabără plină de bogăţii a regelui, vicecancelarul Thatamer, István, fiul lui Moogh din Csepel. Alţii, precum János comitele de Sălaj, fiul comitelui Briccius de Bathor, poate şi fiul lui Dema al lui Lukács, cu moşie la Bolug, fuseseră luaţi prizonieri de către valahi.

Cronica pictată precizează că „alături de mulţii captivi maghiari, teferi sau răniţi, în mâinile oştirii valahe victorioase rămăsese o pradă uriaşă”. Despre poverile cu prada purtată de cavalerii duşmani menţionează şi scrisoarea regelui Carol Robert din 10 iulie 1331 în favoarea „oaspeţilor săi din Cluj” care, în expediţia în Țara Românească „au pătimit şi au îndurat, mai mult decât ceilalţi locuitori ai regatului, nesfârşite şi fără de leac pagube în averile şi bunurile lor”.

Autorul Cronicii susţine că şi valahii au avut pierderi grele, scriind: „Cădeau şi împrejurul armatei, din toate părţile şi din mulţimea câinească a valahilor, ca muştele care au pierdut dulceaţa untului de lemn, când ucideau fără milă pe poporul creştin şi pe preoţii lor, unşi ai lui Hristos. Numărul valahilor ucişi acolo de maghiari numai judecătorul priceput din Infern a putut să-l socotească”.

Cronica pictată aminteşte că rămăşiţele celor ucişi din armata lui Carol Robert au rămas pe locul luptei, deci acesta era încă uşor identificabil în ultimele decenii ale secolului al XIV-lea. Cu această ocazie, remarcăm că în chip curios, autorii care s-au ocupat cu localizarea bătăliei din 1330 n-au ţinut cont de cele relatate de Cronică, potrivit căreia: „Cadavrele tuturora” din armata maghiară, aproape în întregime nimicită, au rămas „pe locul luptei”, ori până acum în nici unul dintre locurile propuse pentru desfăşurarea bătăliei, cum ar fi cel de la Perişani – Pripoare în Țara Loviştei, n-au fost semnalate movile funerare. E greu de crezut că pe locul unde a pierit o întreagă armată, pământul să nu mai păstreze nici o urmă, ştiut fiind că urme de acest fel s-au păstrat şi pe locul marilor bătălii din antichitate.

Localizarea bătăliei propusă de Aurelian Sacerdoţeanu, după faptul că pe hartă, „între Topolog şi Olt” apare un munte „Mormântul”: „pe la Sălătruc şi Boişoara, pe la muntele Mormântul”, este prea vagă, muntele amintit fiind departe de drumul Sălătruc – Boişoara, pe care s-ar fi putut da lupta. Rămăşiţele celor căzuţi erau totdeauna îngropate la locul luptei, nefiind transportate în masă la mari distanţe.

Arhimandrit Veniamin Micle, Mănăstirea Bistrița, Vâlcea

Posada din defileul Bistriţei

La 9 noiembrie 1330, într-o vineri, armata maghiară se afla în faţa defileului Bistriţei. Însuşi regele Carol Robert relatează că a ajuns cu toată armata pe un drum oarecare, drum care avea de ambele părţi pereţi abrupţi de stâncă, „care nici nu se poate numi drum, ci mai degrabă o navă strâmtă”. Potrivit diplomelor regale, armata se găsea „într-un oarecare loc acoperit şi păduros”, „într-un oarecare loc strâmt şi întunecos”, „în oarecari locuri de defileu de munte şi împădurite”. Sursele concordă în redarea unui peisaj cu pădurea deasă şi întunecoasă a unui defileu montan. De altfel, mecanismul ambuscadei descrise de Analele prusiene nu ar fi putut funcţiona decât în condiţiile unei trecători abrupte, evident împădurite.

Blocarea, după intrarea în defileu

După pătrunderea armatei regale în defileul indicat de călăuzele valahe, încercuirea a fost atât de bine executată de oştenii lui Basarab I, încât nici nu se poate calcula o distanţă de înaintare a armatei maghiare în cele patru zile de lupte.

Victor Motogna menţionează „un document necunoscut”, referitor la înfrângerea lui Carol Robert de Anjou, în 1330, fiind vorba de un izvor contemporan, păstrat în cronicile maghiare. Autorul precizează că a descoperit  documentul – trecut cu vederea de toţi cei care s-au ocupat de acest capitol al istoriei noaste mai vechi – care descrie cu lux de amănunte sângeroasa ciocnire de la Posada. Chiar regele relatează cum a decurs lupta în care era să-şi piardă viaţa. Aceasta are o surprinzătoare asemănare cu cea dată de cronicar şi, prin urmare, dă acesteia din urmă o autenticitate neîndoielnică. Fiindcă documentul are şi amănunte care lipsesc din Cronică, reproducem partea care interesează. Întocmai ca şi la cronicar, citim că armata a înaintat câteva zile, fără lupte, printre dealuri şi munţi înalţi, unde nu erau adăposturi pentru oameni şi pentru cai. S-a încheiat pacea cu Basarab I, care a promis ascultare regelui şi că-i va arăta un drum fără primejdii, pe unde să se poată întoarce cu armata sa. Regele s-a încrezut în „schismatic” care, însă, în loc de credinţă, aduce rătăcire. Pe când se întorcea pe o cale în veci blestemată, închisă din toate părţile cu stânci prăpăstioase şi înalte, pe unde era mai deschisă, înconjurată cu fortificaţii tari, dintr-odată a întâlnit în faţa sa mulţimea oștenilor valahi. Se începe un măcel îngrozitor. Valahii pornesc un atac sălbatic împotriva armatei regale, din toate părţile, aruncând asupra ei un potop de săgeţi şi praştii. Regele cu ai săi sunt împresuraţi de inamic, care îi lovea fără încetare, ca de un zid. Câţiva soldaţi din apropierea regelui au făcut din scuturile lor o acoperitoare asupra căreia s-au înteţit loviturile, căci de bună seamă valahii presupuneau cine se ascunde sub ea. În momentul cel mai critic, când o ceată de valahi ajunsese atât de aproape, încât mai era puțin să-i taie capul regelui, păşeşte la mijloc viteazul „Nicolae, fiul lui Radoslav, şi doboară la pământ cu lancea sa cinci valahi. O ceată de soldați regali pornesc un atac vehement în partea dreaptă şi reuşeşte să rupă cercul de fier”.

Atacurile în defileul Bistriţei

În anul 1922, Nicolae Iorga a evidenţiat o diplomă angevină, emisă în mai 1335, care face referinţă la două bătălii, „semel et secundo”, între armatele beligerante. Această noutate i-a determinat pe unii istorici să accepte că au fost două lupte: una, în data de 9 noiembrie, iar alta finală, la 12 noiembrie. După ce armata maghiară a pătruns în defileul Bistriţei, locul pregătit pentru ambuscadă, valahii au blocat intrarea şi ieşirea cu copacii răsturnaţi în vale. Concomitent, ostaşii amplasaţi deasupra râpelor au lansat un atac cu săgeţi. Inamicul n-a reuşit să  contraatace, deoarece râpele erau mult prea abrupte pentru a fi urcate. Observaţia istoricului Doru Căpătaru este justă; el remarcă faptul că atacul pornit în locurile „strâmte şi păduroase, împrejmuite de întărituri puternice”, presupune un alt loc de desfăşurare a  luptei decât cel de la Posada lovişteană.

Primul atac. În partea de nord al defileului Bistriţei, a avut loc primul atac. Diploma oferită la 13 octombrie 1335 cavalerului Nicolae, fiul lui Radoslav, precizează că acesta l-a salvat pe regele Carol în primul atac al valahilor. Potrivit relatărilor documentare, atacul asupra centrului armatei şi al regelui, cu închiderea întregii armate duşmane în defileul bistriţean s-a petrecut „în ziua a şasea a săptămânii”, după Cronica pictată, la 9 noiembrie. Atacul este descris atât de regele Carol Robert, cât şi de Cronica pictată.

Regele Carol relatează dezastrul de la Posada astfel: „Şi pe când ne întorceam înapoi cu oamenii noştri, pe o cale, blestemată în veci de Dumnezeu, închisă pe ambele părţi cu râpe ameţitoare, iar înainte, unde se lărgea era întărită, în mai multe locuri de puternice prisăci şi ocupate de o mulţime de oameni înarmaţi, de ai numitului Basarab, ne pomenim deodată din toate părţile cu un atac năprasnic, năvălind asupra noastră şi a armatei noastre cu furie în diferite chipuri şi lovindu-ne câineşte cu bolovani, cu aruncători de praştii şi cu alte izbituri ameţitoare de loviri sălbatice”.

Relatarea din Cronica pictată înfăţişează întocmai peisajul din defileul Bistriţei, scriind, că: „Regele a ajuns pe o cale oarecare cu toată armata sa, dar calea aceasta era cotită şi închisă de amândouă părţile de râpe foarte înalte de jur împrejur şi pe unde această cale era mai largă acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră împrejur cu prisăci. Iar regele şi toţi ai săi negândindu-se în adevăr la aşa ceva, mulţimea nenumărată a valahilor, sus pe râpe, a alergat din toate părţile şi a aruncat săgeţi asupra armatei regelui, care se afla în fundul unei căi adânci, ce nici nu se putea numi cale, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai şi soldați cădeau din toate părţile în luptă. Căci din pricina urcuşului, prăpăstios din acea cale nu se putea sui în contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului, nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind făcute acolo prisăci, ci erau cu totul prinşi soldații regelui ca nişte peşti în vârşă ori în mreajă”.

Efectul va fi cel scontat de voievodul valah, adică grăbirea retragerii maghiare prin angajarea mai adânc a armatei duşmane în defileu. Din vreme, la capătul opus al trecătorii, unde drumul ieşea la loc deschis, ostaşii voievodului valah baraseră calea prin vestitele indagines, adică prisăci, din trunchiuri de copaci prăbuşiţi cu coroanele încâlcite unele într-altele, o stavilă dintre cele mai dificile pentru orice armată.

Armata maghiară s-a găsit într-o totală neputinţă. Din tradiţia orală asupra bătăliei ce i-a parvenit, autorul Cronicii pictate redă cu fidelitate acest sentiment dominant al soldaților maghiari: „Aici, nici nu puteau urca împotriva valahilor pe costişele de pe ambele laturi ale drumului, din pricina peretelui abrupt, nici nu puteau merge mai departe, nici nu aveau loc să fugă din cauza prisăcilor făcute acolo, ci, cu toţii, erau precum peştii în vârşă sau mreajă”. Cuprinşi de panică, soldații maghiari căutau în tot locul scăparea, „valurile lor ciocnindu-se unul de altul, într-o bezmetică frământare, precum în leagăne se clatină şi scutură pruncii sau aidoma trestiilor pe care vântul le mişcă”. În aceste împrejurări, comandanţii hotărăsc întoarcerea armatei din partea de sus a defileului, în speranţa că vor găsi o portiţă de salvare.

După cum consemnează Cronica pictată, bătălia a început vineri 9 noiembrie 1330 şi a cunoscut o domolire în ziua Sfântului Martin, duminică 11 noiembrie, când ambele armate au respectat semnificaţia creştină a sărbătorii. În această zi, armatele maghiare s-au retras din partea de nord a defileului, făcând cale întoarsă, ceea ce i-a determinat pe martorii oculari să afirme că armata a făcut traseul „in circuitu” („în cerc”), adică au avansat, apoi s-au întors, revenind în prima poiană din defileul Bistriţei, unde spaţiul fiind mai larg, în ziua următoare, luni 12 noiembrie, luptele s-au reluat cu şi mai mare înverşunare. 

Al doilea atac. Despre bătălia din a patra zi, istoricii, începând cu Nicolae Iorga, au scris ca despre o luptă distinctă, a doua de la Posada, când un corp de ostaşi valahi a pătruns în dispozitivul inamic, unde au fost purtate lupte corp la corp cu spadele, soldate cu pierderi mari de ambele părţi. Cronica pictată şi alte izvoare se referă la ciocnirile corp la corp, care au dat de altfel nota caracteristică bătăliei din 1330. Carol Robert însuşi menţionează cele două atacuri succesive, extrem de puternice ale valahilor, la respingerea cărora a participat personal. În timpul acestora, magistrul Tamás i-a oferit calul său „ori de câte ori vedea că se poticneşte sau că oboseşte calul pe care-l călăream nedându-se înapoi de a rămâne pe jos pentru noi, în primejdia unei morţi neîndoioase”. Cu prilejul acestui atac, regele a fost azvârlit de pe cal, viaţa sa fiind în cea mai mare primejdie, căci: „Copleşit de o prea mare oboseală din pricina loviturilor duşmanilor ce năvăleau asupra lui a căzut de pe calul său şi n-ar fi putut cu uşurinţă să se urce pe calul său”, dacă nu l-ar fi ajutat un aprod al curţii, scăpându-l „de rândul acela, prin grija acestuia, de primejdiile morţii”.

Luptele corp la corp cu cei ce-l ocroteau pe rege au fost deosebit de crâncene. Din nou intervine ceata cavalerului Nicolae, care aruncându-şi armura, „rămânând numai cu scutul şi cu prea ascuţita sa lance sucită”, a reuşit să întârzie lupta atâta timp cât s-au strâns şi alte cete de cavaleri, omorând, „cinci dintre cei mai puternici oșteni valahi”, „care înainte de toate se grăbeau să reteze capul nostru regal”, dar cu preţul „a şase răni serioase la cap şi la umeri şi pierderea a „25 de inşi dintre nobilii înrudiţi cu el”. Prinsă în capcană, lovită în plin, fără întrerupere, câteva zile la rând, armata maghiară a fost măcinată metodic, suveranul angevin suferind una dintre cele mai mari înfrângeri militare din cariera sa. Au căzut în acea luptă, loviţi de săgeţi, tăiaţi de săbii sau izbiţi de pietre colţuroase de stâncă sau de bolovani, „o mulţime de soldați, de principi şi de nobili şi numărul lor nu se poate socoti”.

Din însemnările regelui Carol Robert de Anjou, aflăm că apogeul luptei a fost atunci când cavalerii valahi au şarjat în mod repetat asupra supravieţuitorilor. 

Deci, potrivit documentelor, în intervalul 9–12 noiembrie 1330 s-au dat două lupte principale între armata maghiară şi oastea valahă. Astfel se explică pe de o parte durata luptei, pe de alta zdrobirea la un moment dat a cavalerilor regali într-un loc unde pereţii râpelor erau imposibil de urcat, şi contraatacul maghiar, în alt loc unde pantele au permis cailor cavalerilor să se caţere pentru a încerca să-i lovească pe valahi.

Deghizarea regelui Carol

Regele Carol Robert de Anjou, înspăimântat, şi-a abandonat însemnele regale, dându-le – potrivit istoricului Tibor Kardos – lui Dezső Hédervári, numit de rege „fidelis aule nostre iuvenis” pentru serviciile sale, îndeosebi în expediţiile contra ducelui Austriei şi Stiriei. Schimbându-şi însemnele, regele voia să-şi salveze viaţa. Însoţit de câţiva oameni credincioşi, regele a pornit înainte, să-şi caute izbăvirea. Ceata fugarilor nu a scăpat neobservată de oștenii valahi. Pentru apărarea suveranului fugar, în jurul său au stat câţiva oameni credincioşi, care au luat asupra lor loviturile de sabie şi săgeţile valahilor. Două, dintre miniaturile Cronicii pictate, redau momentul acestei fugi înspăimântate în clipa când Dezső se prăbuşeşte zdrobit de stânci, regele şi mica sa escortă pornesc în galop, acoperindu-şi trupurile cu scuturile. Nefericitul Dezső, având însemnele regale asupra sa, a împărtăşit soarta destinată regelui, căzând în luptă.

Spargerea zidului valahilor din latura dreaptă

Din descrierea defileului Bistriţei, s-a constatat că are unele zone mai largi, unde s-au desfăşurat lupte corp la corp şi au „şarjat cavalerii valahi”. Deci, după prima bătălie care s-a dat în partea de nord a defileului, la locul numit „Între Râuri” – unde s-au descoperit mai multe piese militare din secolul al XIV-lea – armata maghiară s-a întors, căutând scăpare. 

Forţele maghiare, care s-au întors din zona „Între Râuri” a defileului Bistriţa, într-o poiană, au reuşit să străpungă încercuirea valahilor, năvălind spre dreapta. Acolo este drumul care merge spre Romanii de Sus şi Horezu, apoi către Timişoara. Pe acest drum, a fugit regele Carol Robert „prin latura dreaptă a zidului de duşmani”. Diploma din 13 decembrie 1335 precizează că, în cele din urmă, „cu ajutorul lui Dumnezeu se potoli ardoarea duşmanilor şi se putu sparge latura dreaptă a zidului de duşmani şi luând-o la picior prin spărtura făcută, din bătălia venită fără de veste, aflarăm prilejul mântuirii şi luarăm drumul spre casă”. În acest sens, istoricul Constantin Rezachevici face o constatare pertinentă, scriind că: „Dacă bătălia ar fi avut loc în Ţara Loviştei, regele ar fi trebuit să fugă spre stânga, sau spre nord-vest, spre Sibiu, nu spre dreapta, adică spre est – către Curtea de Argeş – unde se afla oastea lui Basarab!”.

Astfel, regele Carol Robert a reuşit să fugă spre Timişoara, urmat de rămăşiţele armatei sale care l-au ocrotit, câţiva soldați din gardă, precum şi comiţii de Zvolen şi de Vesprim, care au primit toate loviturile de spadă şi de săgeţi, numai să salveze viaţa regelui de la moarte. Între însoţitorii acestei fugi, de loc cavalereşti, se număra şi István Lackfi, „comandant al armatei”, al cărui cal a fost ucis de urmăritori. Referitor la acest episod, Ignaz Aureliu Fessler consemna că: „Intrarea regelui în Timişoara a fost cu totul emoţionantă; din armata numeroasă cu care el trecuse înainte cu vreo câteva săptămâni, nu mai erau nici măcar atâţia câţi îl însoţeau odinioară la o vânătoare de plăcere”.

După un scurt popas la Timişoara, regele Carol Robert de Anjou a plecat la Vişegrad.

Arhimandrit Veniamin Micle, Mănăstirea Bistrița, Vâlcea

Defileul Bistriţei, drumul drept indicat regelui Carol Robert de Anjou

Drumul drept pe care călăuzele voievodului Basarab I trebuiau să conducă armata maghiară a fost defileul Bistriţei, unde era pregătită din timp capcana. Acest defileu este unul dintre cele cinice trasee care traversează Parcul Naţional Buila–Vânturariţa de la sud la nord, făcând legătura dintre localităţile sudice şi creasta principală a Munţilor Căpăţânii. 

Precizăm că, în vechime, Munţii Căpăţânii se numeau „Muntele Român”, cum adevereşte o hartă de la Academia Română din secolul al XVIII-lea. Probabil, ulterior a primit numele actual de la craniile descoperite în zonă, rămase din lupta de la Posada.

Defileul Bistriţei

Traseul defileului are punctul de pornire chiar de lângă Mănăstirea Bistriţa. Înainte de-a intra în el, se află Cheile Bistriţei, cele mai înguste chei în calcar din ţara noastră, fiind mărginite de versanţi drepţi şi abrupţi. După intrarea în chei, la 200 de metri ele se îngustează, apoi se parcurge cel mai îngust sector al lor, cu o lungime de aproximativ 1 kilometru. Îndată ce se depăşeşte zona de calcar, valea începe să se lărgească; imediat pe dreapta se află o poiană, după care se ajunge într-o zonă şi mai largă, cu poieni de-o parte şi de alta a drumului. După 4,3 kilometri de la Mănăstirea Bistriţa, apare o intersecţie de drumuri şi confluenţa râurilor Gurgui şi Cuca, punct numit „Între Râuri”.

În Evul Mediu, pe defileul Bistriţei exista o potecă ce pornea de la Horezu, trecea pe lângă Mănăstirea Bistriţa şi ajungea la Malaia pe valea Lotrului.

Documentele emise de cancelaria regelui Carol Robert descriu locurile respective. Diploma din 9 decembrie 1330 consideră un „drum de veşnic blestem, strâns mărginit de ambele părţi de râpe înalte, iar înainte, unde drumul era mai larg, închis în mai multe locuri de şanţuri şi asediat de mulţimea valahilor luptători ai numitului Basarab”, iar cea din 13 decembrie 1335, face descrieri asemănătoare. Dar documentul care redă cel mai plastic locul bătăliei şi în care se descrie cu lux de amănunte războiul din 1330 este Cronica pictată; potrivit ei, lupta s-a dat pe un drum mărginit de „râpe înalte, întărit acolo unde el se lărgea de şanţuri în mai multe locuri, şi închis de către valahi”.

Referindu-se la locul Posadei, Cosmin Pătraşcu Zamfirache scrie: „Cert este că era un loc strâmt, mărginit de stânci înalte şi foarte bine împădurite, după cum arată şi Cronica pictată de la Viena”, în care scrie: „Regele a ajuns pe o cale oarecare cu toată armata sa, dar calea aceasta era cotită şi închisă de amândouă părţile de râpe foarte înalte de jur împrejur şi pe unde această cale era mai largă acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră cu prisăci. Din cauza urcuşului prăpăstios, din acea cale, nu se putea sui contra valahilor pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului, nici nu putea merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind făcute acolo prisăci, ci erau cu totul prinşi ostaşii regelui ca nişte peşti în vârşă ori în mreajă”.”

Cu privire la defileul Bistriţei, nici un istoric, care a tratat problema Posadei, nu a făcut vreo referire. În acest sens, are dreptate Doru Moţoc care, stăpânit de un dubiu, scrie: „Să admitem, totuşi, ipoteza existenţei unui asemenea defileu necunoscut nouă”. Şi iată că există!

Indicarea drumului drept

Potrivit armistiţiului stabilit între Carol Robert şi Basarab I, voievodul valah şi-a dat „cuvântul că va asculta de rege şi că va da regelui şi tuturor oamenilor săi siguranţa de a se întoarce acasă şi că-i va arăta un drum drept; şi astfel regele se întorcea în siguranţă punând temei pe credinţa perfidă a schismaticului”.

Deci, armata maghiară s-a întors din expediţia făcută în Țara Românească pe drumul pe care veniseră. Iar ultimul capitol din Cronica pictată relatează despre regele Carol, că: „A ajuns pe o cale oarecare cu toată armata sa, dar calea aceasta era cotită şi închisă de amândouă părţile de râpe foarte înalte de jur împrejur şi pe unde această cale era mai largă, valahii o întăriseră în mai multe locuri în jur cu prisăci; regele şi toţi ai săi, negândindu-se în adevăr la aşa ceva”. Deşi s-a afirmat că, „o cale cotită nu spune prea multe”, totuşi ea spune foarte mult. Anume, că din drumul principal pe care se retrăgea armata maghiară i-a fost indicată o cale cotită, ce ducea la locul pregătit din timp. Ajunşi la Bistriţa, din drumul pe care veneau de la Argeş, îndreptându-se spre Severin, călăuzele valahe le-au arătat o „cale cotită”, adică o schimbare de direcţie, o cotitură, spre nord, unde era situată Transilvania. Ioan Ispas scrie că regele „Carol Robert de Anjou, exasperat, deprimat şi înfometat muşcă momeala care acum era tentantă, dând o turnură onorabilă expediţiei”. Iar în altă parte, regele Carol recunoaşte că: „Pe când ne întoarcem cu oamenii noştri pe o cale blestemata în veci de Dumnezeu, închisă de ambele părţi cu râpe ameţitoare, iar înainte unde se lărgea era întărită, în mai multe locuri, de puternice întărituri, ocupate de o mulţime de oameni înarmaţi ai numitului Basarab”.

Călăuzele numite de Basarab I au îndrumat armata regală pe calea dinainte aleasă. Acceptarea călăuzei din partea regelui maghiar era pentru Basarab I un dublu avantaj: pe de o parte, pentru armata maghiară, având o călăuză „de încredere”, nu mai era justificată trimiterea unor patrule de cercetare în avangardă, iar pe de altă parte, ea era dusă acolo unde era planificată ambuscada. Cert este că acea călăuză, dintre toate drumurile care duceau din Curtea de Argeş spre Transilvania, a condus armata maghiară spre locul unde hotărâse Basarab I să dea lupta decisivă. Pentru voievodul valah, era foarte important ca armata maghiară să intre în capcana pregătită. În caz contrar, ar fi ajuns întreagă în Transilvania şi pericolul unui nou atac devenea inevitabil.

După retragerea armatei de la Curtea de Argeş, potrivit înţelegerii cu Basarab I, regele Carol Robert intră cu întreaga sa armată pe calea indicată de călăuzele valahe, adică în defileul Bistriţei.

Capcana pregătită din timp

Din relaţiile lui Basarab I cu regele Carol Robert, se constată că voievodul a manifestat o atitudine paşnică: armata regală n-a fost atacă pe parcursul înaintării pe teritoriul valah, fiind lăsată să avanseze spre reşedinţa voievodală de la Curtea de Argeş. Acest procedeu demonstrează că voievodul era un diplomat de elită şi un strateg desăvârşit; el a pregătit toate şi a dirijat acţiunile în favoarea realizării lor. Avea capcana pregătiră, urmând ca armata invadatoare să cadă în cursă, unde să fie lovită prin surprindere şi nimicită, bazându-se atât pe avantajele ce le oferea terenul, cât şi pe vitejia luptătorilor săi.

Pregătirea din timp a capcanei rezultă şi din solicitarea solului de pace trimis de Basarab I la regele Carol, după ocuparea Severinului. Cronica Pictată, referindu-se la această solie, precizează: „Numai să vă întoarceţi îndărăt cu pace şi să înconjuraţi primejdia persoanelor voastre, pentru că dacă veniţi şi mai mult înlăuntrul ţării, nu veţi putea nicidecum să înconjuraţi primejdia”. Deci, negocierile de pace angajate de domnul valah au fost însoţite de avertismentul unui pericol. Cu tot efortul depus de magistrul Donch, comite de Zvolen şi Liptov, adeptul unei reglementări paşnice, regele a respins propunerile domnului valah, printr-un răspuns orgolios: „Să spuneţi aşa lui Bazarad, că el e păstorul oilor mele, şi eu, din ascunzişurile sale, de barbă îl voi scoate”. Ideea pregătirii din timp a capcanei este sugerată şi de rege, când îl acuză pe Basarab de „răutatea unei necredinţe de mai-nainte urzită, la adăpostul unei păci făţarnice”.

Conducătorii munteni din secolul al XIV-lea ştiau că armata regală nu avea decât un singur drum de întoarcere, cel pe care veniseră. În consecinţă, au pregătit capcana, aplicând tactica ce va deveni tradiţională, pe care o vor folosi toţi marii voievozi în câştigarea strălucitelor victorii: a chemat la oaste pe toţi locuitorii ţării, adică aşa numita „oastea cea mare”; a pustiit totul în calea năvălitorilor pentru a-i lipsi de posibilitatea de aprovizionare; a evitat lupta în câmp deschis, pregătindu-se pentru înfruntare într-un loc strâmt, unde duşmanul să nu-şi poată desfăşura forţele.

Folosind cu pricepere particularităţile terenului şi fortificarea lui cu lucrări genistice constituie un alt factor care a asigurat victoria oştirii lui Basarab I. În perioada următoare, acest factor va fi ridicat la nivel de principiu al artei militare valahe, Basarab I fiind şi în acest domeniu un strălucit precursor al marilor comandanţi din istoria Patriei.

Modul în care a fost executată ambuscada întăreşte convingerea că totul a fost premeditat şi foarte bine organizat. Imagini foarte sugestive sunt înfăţişate de Cronica pictată şi de izvoarele istorice care relatează că între 9–12 noiembrie 1330, armata maghiară, prinsă la Posada „ca pruncii în leagăn” sau „ca peştii într-o plasă”, a suferit pierderi considerabile. Toată floarea nobilimii maghiare şi o parte din clericii participanţi la expediţie şi-au pierdut vieţile în ambuscada organizată şi executată cu multă măiestrie de Basarab I şi oastea sa.

Istoricul Constantin Rezachevici, un bun cunoscător al realităţilor istorice, afirmă că invadatorul se „înapoia numai pe drumul obişnuit de legătură cu ţara sa. În cazul de faţă, acest drum era prin Banatul de Severin. Acest mod de retragere, impus de necunoaşterea ţării de către inamic, explică pe de altă parte, siguranţa cu care domnii valahi, şi Basarab I nu a făcut excepţie, alegeau şi pregăteau din vreme locul bătăliei hotărâtoare”.

Astfel, datorită tacticii chibzuite, întrebuinţate de Basarab I, armatele maghiare au fost prinse într-o capcană, lovite puternic şi neîntrerupt, fără posibilităţi de a scăpa. În învălmăşeala luptei au pierit pe rând, fie loviţi de săgeţi, fie tăiaţi de săbii, ori izbiţi de pietre colţuroase de stâncă sau bolovani „tineri şi bătrâni, principi şi nobili fără nici o deosebire”.

Istoria mileniilor precizează, de asemenea, că la Posada a fost o capcană, nu o ambuscadă! Dacă admitem că regele Carol Robert a fost atras într-o capcană, putem trage concluzia că această capcană, nu putea fi organizată şi executată în bune condiţii de către oastea lui Basarab vodă, fără cunoaşterea prealabilă şi certă a intenţiei inamicului de a se retrage în Transilvania, şi fără o temeinică dezinformare a lui, coroborată cu abile acţiuni de atragere în cursă. Tot aşa, Peter Mario Kreuter-Regensburg scrie că: „Ambuscada pare să fi fost pregătită cu mult efort, din timp”.

Intrarea în defileul Bistriţei

Odată intrată în defileul Bistriţei, pe un drum îngust, mărginit de râpe greu de escaladat, armata invadatoare s-a trezit blocată şi în faţă şi în spate de luptătorii valahi. Armata vrăjmaşă a fost astfel prinsă ca într-o „vârşă”, din care i-a fost imposibil să se elibereze.

În anul 2015, s-a abordat pentru prima dată tema localizării luptei de la Posada în defileul Bistriţei, fiind tratată în trei articole; primul evidenţiază adevărurile subliniate de documentele medievale; al doilea face referire la Schitul Sfântul Procopie, zidit de Basarab I pe locul unde s-a dat bătălia, pe temeliile căruia a fost ctitorită ulterior Mănăstirea Bistriţa, iar ultimul subliniază adevărul documentar că  regele Carol Robert de Anjou localizează bătălia în defileul respectiv.

Ideea referitoare la localizarea bătăliei în defileul Bistriţei este acceptă de Alexandru Ardelean, care combate localizarea Posadei loviştene. Iată ce comentariu face la articolul Posada 1330. Localizarea bătăliei pe temeiul documentelor medievale: „Da, Cheile Bistriţei sunt locaţia care pare cea mai potrivită descrierilor (se afla pe calea de întoarcere şi corespunde ca descriere – defileu de tip canion). Din păcate, discipolii ,,Posadei loviştene” s-au cam grăbit să oficializeze locaţia la Pripoare, pe considerentul unor artefacte găsite acolo (arbalete, etc.). Prezenţa armelor folosite şi de armata angevină nu reprezintă un argument solid pentru a conchide că locul bătăliei a fost în Loviştea. Sunt şi alte argumente insurmontabile care fac imposibilă desfăşurarea luptei din noiembrie 1330 în Ţara Loviştei (poziţia saşilor sibieni alături de Basarab, neimplicarea secuilor în virtutea atribuţiilor lor militare faţă de coroană, configuraţia terenului care nu corespunde descrierilor, etc.).”

Ca argumente, se aduc mărturia documentelor regale, care arată că bătălia s-a dat: ,,La ieşirea noastră de acolo” (2 şi 22 noiembrie 1332), adică la ieşirea din Țara Românească, şi în ,,nişte ţinuturi de margine ale regatului nostru”. Nu este o corespondenţă între descrierile locului bătăliei şi peisajul existent pe Argeşul superior. Atât Cronica pictată cât şi documentele cancelariei maghiare vorbesc despre un defileu de tip canion: „loc strâmt şi întunecos” (2 ianuarie 1333), „locuri strâmte şi păduroase” (19 mai 1335), „o cale blestemată în veci de Dumnezeu, închisă de ambele părţi cu râpe ameţitoare” (13 decembrie 1335). Apoi, lăţimea cheilor Argeşului este de 200 – 500 de metri şi permite unor trupe aflate în dispozitiv să se ferească de atacurile venite ,,de sus”, cu bolovani şi trunchiuri de copaci prăvălite asupra lor. De asemenea, constituţia geomorfologică a Cheilor Argeşului din rocă cristalină nu permite fragmentarea în ,,bolovani”, necesari atacului de pe versanţi. Mai mult, mecanismul descris în Cronica teutonă de Peter von Dusburg, constând în tăierea copacilor şi prăvălirea lor în vederea blocării căilor de acces, nu este eficient în defileuri largi, ci doar în locuri înguste până la câţiva zeci de metri. Toate acestea corespund defileului Bistriţei.

Arhimandrit Veniamin Micle, Mănăstirea Bistrița, Vâlcea