Localizarea bătăliei de la Posada în stânga Oltului (Partea a IV-a)

Posada de pe Valea Oltului (1937)

O altă zonă acceptată ca posibilă pentru localizarea bătăliei dintre Basarab I şi Carol Robert a fost Valea Oltului. Istoricul şi filologul Gheorghe Popa-Lisseanu (1866–1945), în anul 1937 a lansat ipoteza că bătălia de la Posada s-a dat pe Valea Oltului. Referindu-se la această opinie, Vasile Mărculeţ scria că pe lângă Gheorghe Popa-Lisseanu, s-au pronunţat printre alţii Petre P. Panaitescu, precum şi istoricul maghiar Pál Engel. Petre P. Panaitescu scria că, „regele s-a retras spre Transilvania pe un drum mai scurt, încrezându-se în călăuzele locului. Socotim că acest drum pe care a pornit regele de la Argeş era spre Valea Oltului şi nu cum s-a crezut, la Posada, spre Bran, drum mai lung şi ocolit”.

Ovidiu Cristea, cercetator ştiinţific la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, scria că „o dată ce a renunţat să cucerească Ţara Românească, Carol a încercat să se retragă pe drumul cel mai scurt care ar fi fost pe Defileul Oltului”.

La articolul scris în anul 2014 de Nicolae Manolescu, George Cristescu face un comentariu, din care consemnăm următoarele: „Întotdeauna am fost convins că bătălia de la Posada, locul unde mica oştire a lui Basarab a distrus armata regelui Ungariei Carol Robert de Anjou la 1330, s-a desfăşurat pe Valea Oltului, lungă de 80 de kilometri.”. Regele Carol Robert „voia să-şi extindă stăpânirea Ungariei şi asupra Valahiei. Basarab fiind informat şi-a dispus armata pe pereţii înalţi ai Văii Oltului şi când armata regelui Ungariei a intrat în defileu oştirea lui Basarab a răsturnat stânci şi pietre asupra cavaleriei ungureşti”. În consecinţă, afirmă: „Cred şi sunt convins că Posada unde s-a desfăşurat bătălia era în Valea Oltului”.

Ideea este reluată de prof. George Voica şi dr. Constantin Ioniţescu, în anul 2016, care scriu: „Credem că pe acest drum scăpase, probabil şi Carol Robert de Anjou, după ce plecase din Cetăţuia Râmnicului, noaptea, cu spaimă şi cu gheaţă în suflet şi în spate! Că oamenii lui Basarab I l-au urmărit până dincolo de Olt, e aproape o certitudine, deşi Oltenia nu era încă sub ascuţişul săbiei sale, dar urma să fie!”.

De asemenea, în anul următor, Ovidiu Mihail Stângă, susţine aceeaşi ipoteză, scriind: „Trecătoarea cuprinsă între intrarea în Defileul Oltului, de la muchia muntelui lui Basarab, la bază fiind aflată biserica numită şi „Cozia Veche” şi până la ieşirea din defileu, la Câineni, sau „Vama de la Genune”, beneficiază la capete, de cele mai strâmte părţi dintre munţii Defileului Oltului. Nu numai că sunt poziţii strategice uşor de întărit, dar sunt şi două drumuri colaterale care vin direct de la Curtea de Argeş. Unul e drumul pe la Sălătruc, Sălătrucel, Jiblea, care foarte uşor duce apoi la actualele mănăstiri Cozia şi Turnu, celălalt fiind drumul care de la Argeş vine în Ţara Loviştei, pe Valea Boişoarei, spre Câineni. Pe aceste drumuri, forţele armate ale lui Basarab, într-adevăr au avut cum să vină şi să adune oştenii, inclusiv din rezervorul de potenţial constituit de moşnenii liberi, care erau cunoscători ai drumurilor de plai şi puteau ieşi pe neaşteptate la cele două capete ale Defileului Oltului”. Iar „bătălia dată între oştile de cavaleriei ale celor doi beligeranţi, s-a putut desfăşura în locurile intermediare mai deschise, cum ar fi cel de la Brezoi, pe unde era amplasată şi singura cale de retragere în lateral, din trecătoare. Pe aici părăsind Defileul Oltului se putea intra în Valea Lotrului, pe o altă cale care ar fi putut constitui unica scăpare din încercuirea cleştelui strâns asupra lor de Basarab. Ori tocmai aşa descrie şi Cronica modul în care a reuşit să se salveze regele Carol Robert de Anjou”. În concluzie, autorul afirmă: „De aceea, susţin ideea că acolo, între Râmnic şi Câineni, probabil şi-au desfăşurat înaintarea oştile lui Carol Robert de Anjou. Oşti care astfel au putut fi „prinse precum peştii în o vârşă” şi din toate părţile, strânse în „trecătoarea îngustă precum copastia unei corăbii”.

Această ipoteză a fost combătută de unii istorici. Astfel, istoricul Constantin C. Giurescu nu-i de acord cu Valea Oltului, justificând că „pe Valea Oltului, de-a lungul apei, nu exista încă drum; îl vor deschide, săpând în stâncă, austriecii, în timpul dominaţiei lor asupra Olteniei (1718–1739)”. Paul Ioan Cruceană scria în 1980, că: „Bătălia nu se putea da însă nici pe Olt, râul fiind mult prea important spre a putea fi trecut sub tăcere de documente”. De asemenea, Dumitru Moţoc susţine că „nu poate fi luată în considerare nici localizarea bătăliei în Defileul Oltului, adică undeva între Racoviţa şi Câineni sau între Câineni şi Boiţa, unde o capcană „gen Posada” este imposibil de imaginat, defileul fiind pe acolo foarte larg”, apoi conchide: „Excluzând ipotezele analizate mai sus, se impune constatarea că, părăsind asediul cetăţii Argeşului şi retrăgându-se spre graniţa de la Câineni a Transilvaniei, armata lui Carol nu poate fi încercuită şi zdrobită decât în regiunea muntoasă a drumului Loviştei, dar probabil nu mai departe de Perişani, unde orizontul se lărgeşte brusc şi începe larga depresiune intracarpatică a Loviştei”.

Posada de la Câinenii Mari (1970)

Unii cercetători au localizat bătălia de la Posada la Câinenii Mari pe malul Oltului. Astfel, Nicolae Manolescu a descoperit teza de gradul întâi, intitulată: Cercetare asupra toponimiei Văii Oltului din zona Câineni-Tălmaciu, scrisă la începutul anilor 1970 de Mioara Deaconu. Pe baza acestei lucrări, Editura „Brumar” din Timişoara tipăreşte cartea: „Unde se află Posada” (2010), reeditată recent la Editura „Petras” din Râmnicu Vâlcea, sub titlul modificat: „Unde este Posada?”, despre care Nicolae Manolescu afirmă, că: „Baza documentară, în sens ştiinţific, a studiului Mioarei Deaconu este, la rândul ei, foarte solidă. Interpretarea nu e niciodată hazardată”. La 24 octombrie 2014, Nicolae Manolescu tipăreşte articolul: „Unde este Posada?” Referindu-se la Mioara Deaconu, spune că: „Evitând cu modestie să facă ipoteze, totuşi, singura ipoteză a autoarei este cea referitoare la o posibilă situare a bătăliei de la Posada la Câinenii Mari, într-un loc diferit de acela indicat de Iorga şi de alţi istorici, care au crezut că el trebuie căutat în Ţara Loviştei şi anume în perimetrul Câinenii Mici ― Perişani ― Şuici”.

Marian Pătraşcu şi Nicolae Daneş scriu că, „este de reţinut faptul că prin comuna Câineni s-au retras la 1330 în Transilvania Carol Robert de Anjou, scăpat cu viaţă cu mare greutate şi rămăşiţele armatei sale, după umilitoarea înfrângere de la Posada”.

Dumitru Moţoc nu este de acord cu această localizare, scriind următoarele: „Este evident că localizarea Posadei pe drumul Curtea de Argeş ― Câineni nu are şanse să fie confirmată decât dacă se referă la un punct care să corespundă celor relatate de izvoare, atât în ceea ce priveşte descrierea locului bătăliei, cât şi tactica de luptă folosită de români în aspra şi lunga încleştare din 9–12 noiembrie 1330”.

Posada de pe Valea Prahovei (1971)

Inginerul Mihai Mărculescu din Bacău, lansează în anul 1971 o nouă ipoteză cu privire la bătălia de la Posada, localizând-o în Valea Prahovei. În acest sens, se întreabă: „Nu cumva Posada, unde a avut loc lupta dintre trupele lui Carol Robert şi cele ale lui Basarab I, la 1330, o fi chiar Posada de pe Valea Prahovei, între Comarnic şi Sinaia?”. Apoi conchide: „Cred că nu este de loc imposibil ca regele Carol Robert să fi ales tocmai acest drum, care ducea spre Braşov, în loc de cel spre Sibiu. Aşadar, discuţia în jurul Posadei rămâne deschisă”.

Ulterior, în anul 1991, Florian-Nicu Smărăndescu abordează aceeaşi idee, scriind că există un document care sugerează ca loc al bătăliei Posada Prahovei, Diploma regelui Carol Robert către Nicolai Radoslav, din 13 decembrie 1335; în ea, scrie: „Şi astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, se potoli ardoarea duşmanilor şi se putu sparge latura dreaptă a zidului de duşmani şi luând-o la picior prin spărtura făcută din bătălia venită fără veste… aflarăm prilejul mântuirii şi o luarăm spre casă”. Dacă bătălia ar fi avut loc în Ţara Loviştei, regele ar fi trebuit să fugă spre stângă, nu spre dreapta, adică spre est unde se afla oastea lui Basarab. De asemenea, se referă şi la un fragment din Cronica pictată care „îndreaptă atenţia spre Valea Prahovei”; în ea, se spune că oştenii regelui au fost prinşi „ca peştii în vârşă”. Deci, aici a dat Basarab cele două atacuri de care vorbesc documentele: unul în susul apei, oprind coloanele inamice, altul de pe platoul din dreptul Posadei, după ce, mai întâi făcuse un baraj de-a latul Prahovei, la Breaza, astfel încât în zona îngustă din munţi, apa râului crescuse mult, sugerând acea prindere a „peştilor” în vârşă. Acestea ar fi argumentele care plasează lupta din 1330 în Posada Prahovei. De asemenea, bazându-se pe un document din anul 1351, care precizează că, în lupta împotriva lui Carol Robert de Anjou, voievodul Basarab I ar fi avut şi sprijinul „păgânilor vecini”, prin care trebuie să subînţelegem pe tătari, autorul crede că Basarab I „în niciun chip nu putea admite pătrunderea tătarilor până în preajma capitalei Ţării Româneşti, sau chiar dincolo de aceasta; în Ţara Loviştei sau ― după alte ipoteze ― până în Severin, pentru considerentul că i-ar fi venit greu, apoi, să-i îndepărteze”. Şi conchide că, normal, „Basarab I ar fi căutat să dea lupta, cât mai aproape de hotarele răsăritene ale Ţării Româneşti, adică în Pasul Prahovei, acolo unde expunea mai puţin teritoriul Ţării Româneşti primejdiilor tătare”. În fine, autorul aduce ca argument şi Cronica lui Maciej Strijkowski, referitoare la pasajul privind depărtarea la care s-ar afla locul luptei de Gherghiţa, precum şi lăcaşurile de pomenire ce ar fi fost înălţate pe locul luptei de către Basarab, par a indica tot Valea Prahovei: „Pe acel loc, unde a fost bătălia, muntenii au clădit o mănăstire şi au ridicat trei stâlpi de piatră” şi conchide: „Socotim că e vorba de schitul Lespezi din Posada Prahovei, reconstruit de Cantacuzini în 1861, cei trei stâlpi fiind probabil încorporaţi în zidul noii clădiri, numită de localnici şi „Trei Lespezi”.

Posada de la Dăngeşti ― Surdoiu (1976)

Referitor la localizarea lovişteană a Posadei, în anul 1976 a fost lansată o nouă ipoteză de către inginerul Sorin Şerbănescu din Râmnicu Vâlcea; el propune localizarea bătăliei într-un loc la care nu se gândise nimeni. Într-un interviu, inginerul pasionat de istorie abordează şi problema Posadei. Ideea a pornit de la un articol publicat în revista „Magazin istoric”, pe care citindu-l, afirmaţia că bătălia s-ar fi dat între Perişani şi Sălătruc pe Valea Topologului nu i s-a părut posibilă şi a făcut o nouă cercetare, oprindu-se la zona Dăngeşti ― Surdoiu din judeţul Vâlcea. Sorin Şerbănescu adoptă această ipoteză, întrucât drumul cel mai scurt între Curtea de Argeş şi Transilvania era prin Şuici, Stoeneşti, Dăngeşti, Surdoiu, Perişani, iar singurul tronson al drumului, unde armata lui Carol Robert putea fi atacată cu succes, era zona Dăngeşti ― Surdoiu, pe valea pârâului Grebla. Autorul aduce ca argumente faptul că vechea denumire a pârâului era Valea Groşilor, iar pădurea din stânga poartă şi astăzi acest nume, fiindcă aici s-au găsit groşi, monede ungureşti de epocă. Lungimea zonei este de circa 4 kilometri, corespunzând unei distribuţii de 8 ― 10 mii de luptători în marş. Mai mult, inginerul nu crede că bătălia s-a dat într-un defileu îngust, aşa cum lasă să se înţeleagă miniaturile din Cronica pictată sau alte documente ale epocii.

Ipoteza lansată în 1976 de Sorin Şerbănescu a fost primită cu rezerve, probabil datorită faptului că acest defileu nu se află pe drumul Loviştei, ci în afara lui. Astfel, Dumitru Moţoc scria: „Unii se vor fi întrebat, poate, ce căuta Carol Robert cu armata lui în pădurile de la Groşi, când drumul spre graniţă intră în Lovişte prin Sălătruc, peste dealul Clocoticiului. Cercetând însă la faţa locului Valea Groşilor, parcurgând-o de mai multe ori în ambele direcţii, studiind-o de aproape şi privind-o de pe înălţimile din jur, oricine îşi poate da seama că, dacă în vremurile vechi ― inclusiv secolul XIV ― drumul Loviştei intra în Perişani nu prin poarta Sălătrucului, ca în zilele noastre, ci prin partea Rădăcineştilor, adică prin Valea Groşilor, atunci urmele Posadei aici trebuie căutate!”.

Posada de la Turnu Roşu (2009)

Precum Transilvania, Ţara Românească rezistase la destule încercări de „anexare”, dar obligată la plata unor biruri. Maghiarii şi-au continuat însă expansiunea, hotărâţi să-l pedepsească pe Basarab I care, prin anul 1325, n-a mai fost dispus să-l recunoască suveran pe Carol Robert de Anjou! Îl preocupa şi faptul că, din anul 1280, Ungaria pierduse şi autoritatea peste Banatul de Severin, continuând să stăpânească doar cetăţile Mehadia, Orşova şi altele câteva, din zona de graniţă. Istoricul ungur Pál Engel, referindu-se la Basarab I, scria: „În toamna anului 1330, regele maghiar a pornit personal să-l pedepsească, dar a trebuit să se întoarcă din drum şi, în strâmtoarea îngustă „Turnu Roşu”, a căzut în cursă. În decurs de patru zile (9–12 noiembrie) s-a prăpădit acolo toată elita oştirii maghiare, regele Carol însuşi datorându-şi salvarea devotamentului unuia dintre baronii săi”.

Posada din Defileul Topologului (2012)

Autorii Vasile Mărculeţ şi Ioan Mărculeţ publică în anul 2012 articolul „Consideraţii asupra localizării confruntării munteano-maghiare din 9–12 noiembrie 1330”, propunând o localizare inedită: Defileul Topologului. Cu o lungime de circa 8 kilometri şi cu o pantă medie de aproximativ 2%, cu numeroase rupturi, acesta are o lăţime la bază care variază aproximativ între 10 şi 60 de metri, inclusiv albia râului omonim. Defileul, care trece printre Munţii Frunţii sau Muntişor şi Munţii Poiana Spinului asigură legătura între Depresiunea Sălătrucului şi Culoarul Central Făgărăşean, încadrat la nord de Munţii Făgăraşului. Străjuit până la baza albiei de pereţi împăduriţi, defileul, „un abrupt prăpăstios”, cu „stâncării şi abrupturi pe care se manifestă procese de dezagregare”, era străbătut, aşa cum reiese din unele lucrări, de un drum al oilor, respectiv un drum de căruţe cu o lăţime ce nu putea depăşi 5–6 metri, care urma cursul râului Topolog. În locurile unde se lărgea, ostaşii munteni au ridicat „prisăci”, la care fac referire sursele literare şi documentare. Conform calculelor făcute de Nicolae Stoicescu şi Florian Tucă, o asemenea lăţime a drumului nu permitea o lăţime a coloanei de marş mai mare de patru oameni, având un interval, în adâncime, de circa 2 metri, ceea ce făcea ca armata regală de circa 10.000 de oameni se eşaloneze pe o distanţă de aproximativ 5 kilometri. Trupele maghiare plecate de la Argeş, conduse, foarte probabil, de călăuze muntene, au pătruns în Defileul Topologului prin nordul Depresiunii Sălătrucului. Aproape sigur, primul atac al forţelor Ţării Româneşti s-a produs imediat după pătrunderea întregii armate maghiare în defileu. Cronicarul german Peter von Dusburg relatează că „ţăranii ţinutului acela tăiară pe jumătate cu fierăstraie arborii pădurii prin care ungurii trebuiau să treacă la întoarcere, astfel încât dacă ar fi căzut unul să-l atingă pe altul şi să-l doboare şi tot aşa în continuare. De aici şi faptul că intrând ungurii în pomenita pădure, că şi sus-amintiţii ţărani mişcară copacii ca să cadă unul peste altul şi astfel toţi cei doborâţi dintr-o parte şi cealaltă striviră marea mulţime a ungurilor”. Copacii doborâţi şi pietrele aruncate de luptătorii munteni au blocat, atât retragerea, cât şi înaintarea forţelor maghiare, conducând, probabil şi la fragmentarea acestora în corpuri separate, obligate să se apere independent fără a se putea ajuta între ele. Deruta forţelor maghiare, agravată de pierderile suferite şi de panica generată de imposibilitatea de a înainta sau de a se retrage, le-a făcut incapabile de o ripostă puternică. Foarte probabil, cu unele întreruperi, luptele au durat până sâmbăta la vecernie, când, apropiindu-se duminica, „ziua Domnului”, au fost suspendate. Un al doilea atac al românilor, urmând acelaşi tipar ca şi precedentul, trebuie să se fi produs lunea, dar în partea de nord a defileului. Acţiunea lor a fost mult uşurată de faptul că în această zonă, Defileul Topologului se îngusta considerabil. Probabil, acum Carol Robert s-a aflat în pericol de moarte. Pentru a se salva, regele, consemnează Chronicon pictum Vindobonense, „îşi schimbase însemnele armelor sale, cu care s-a îmbrăcat Dezső, fiul lui Dénes, pe care crezându-l vlahii a fi însuşi regele l-au omorât cu cruzime. Şi însuşi regele de abia a scăpat cu câţiva inşi”. Forţele maghiare, care au reuşit să străpungă încercuirea românilor, au debuşat spre dreapta într-o depresiune a Culoarului Central Făgărăşean, cunoscută sub denumirea de Lărgirea Pojorii, unde, dată fiind configuraţia terenului, nu mai puteau fi atacate de valahi. De aici, prin şaua Culmii Poiana Lungă, situată la circa 1.100 de metri altitudine, dar suficient de largă, Carol Robert şi resturile armatei sale au putut pătrunde în Depresiunea Loviştei, de unde au revenit în Transilvania.

Autorii scriu că, în opinia lor, pentru organizarea ambuscadei întinsă forţelor maghiare, Basarab I a fost obligat să aibă în considerare câteva aspecte de natură militară şi geografică. Între acestea se disting, în primul rând, efectivele armatei regale şi identificarea unui loc situat pe rutele posibile de repliere a acesteia spre Transilvania, suficient de lungi care să permită prinderea sa în integralitate în capcana întinsă. În al doilea rând, domnul muntean era în imposibilitatea organizării respectivei ambuscade înainte de a cunoaşte rezultatul final al campaniei maghiare şi ruta de retragere a oştilor regale spre Transilvania. Acest lucru avea să fie posibil numai după ce Carol Robert, care deşi devastase reşedinţa domnească de la Argeş (Castrum Argyas), înţelegând că nu-l putea atrage pe domnul Ţării Româneşti într-o confruntare decisivă, „a ordonat o împăcare cu Bazarad”, care şi-a dat cuvântul „că va asculta de rege şi că va da regelui şi tuturor oamenilor săi siguranţa de a se întoarce acasă şi că-i va arăta un drum drept”. Abia după stabilirea acestor înţelegeri, Basarab I a putut alege locul ambuscadei, care să îndeplinească condiţiile precizate, dar să fie suficient de departe de cetatea Argeşului, pentru ca forţele sale, sprijinite şi de „vecinii săi păgâni”, respectiv de contingente tătare, să poată devansa pe cele maghiare şi să aibă suficient timp pentru a amenaja terenul în vederea ambuscadei. La întrebarea: Unde a avut loc confruntarea munteano-maghiară din 9–12 noiembrie 1330?, autorii susţin că: „Vom căuta să-i dăm un răspuns pertinent în continuare. Excludem însă de la început pretenţia că localizarea pe care o propunem noi este una irefutabilă. Această rezervă nu ne împiedică însă să o considerăm drept o ipoteză cu şanse mari de confirmare”.

Autorii precizează că: „Trupele maghiare plecate de la Argeş, conduse foarte probabil de călăuze muntene, au pătruns în Defileul Topologului prin nordul Depresiunii Sălătrucului. Primul atac al forţelor Ţării Româneşti s-a produs imediat după pătrunderea întregii armate maghiare în defileu”. Despre al doilea atac, spun că a fost „întreprins după acelaşi tipar ca şi primul, s-a produs lunea, dar în partea de nord a defileului. Acţiunea românilor a fost mult uşurată de faptul că în această zonă, Defileul Topologului se îngusta considerabil”.

Pentru identificarea locului, au fost studiate posibilele rute de repliere a forţelor maghiare spre Transilvania, ajungând la concluzia că „cel puţin, din punct de vedere geografic, o singură zonă îndeplineşte condiţiile menţionate: Defileul Topologului”. Străjuit până la baza albiei de pereţi împăduriţi, defileul, „un abrupt prăpăstios”, cu „stâncării şi abrupturi pe care se manifestă procese de dezagregare”, era străbătut, aşa cum reiese din unele lucrări, de un drum al oilor, respectiv un drum de căruţe cu o lăţime ce nu putea depăşi 5–6 metri, care urma cursul râului Topolog. În locurile în care acesta se lărgea, ostaşii munteni au ridicat „prisăci” la care fac referire sursele literare şi documentare de care dispunem.

Tematica este reluată în anul 2014, sub titlul: „Posada, 9–12 noiembrie 1330 ― unde?”, precizând că: „Argumentaţia adusă în sprijinul acestei opinii o vom prezenta în continuare”, fiind reproduse cele din articolul anterior.

Posada de la Masivul Cozia (2015)

Profesorul Dinică Ciobotea susţine că, Basarab I şi ostaşii săi au ales să atace din lateral, dinspre Masivul Cozia, acolo unde versantul permite o năvălire, al cărui impact a avut caracteristicile unei avalanşe. Documentele şi cronicile sunt precise. Atacul a vizat pe regele Carol Robert, de aceea locul gândit de Basarab I oferea o disproporţie de forţe şi o impetuozitate aparte. Concomitent, de pe stâncile aproape inaccesibile ale Masivului Mamurile asemănătoare unor picioare de munte: Coasta Brătii, Piatra Şanţului şi Muchia Perişanilor, au fost rostogolite pietre pentru a deruta şi a-i strânge şi mai mult pe ostaşii duşmani în albia râului.

Posada de la Copăcelu (2016)

Prof. George Voica şi dr. Constantin Ioniţescu, analizând descrierea bătăliei în Cronica pictată, au ajuns la concluzia că: „Un asemenea loc nu poate fi decât în Defileul Titeşti ― Racoviţa, în satul Copăcelu, punctul Dealul Mlăcii, din actuala comună Racoviţa, judeţul Vâlcea”. Pentru a preîntâmpina vreun contraargument, autorii scriu: „Cum pe Dealul Mlăcii nu sunt stânci ori bolovani, oricine poate crede că locul numit Posada nu a fost aici, ci cu totul într-altă parte. Total greşit! Şi asta, dintr-un singur motiv, iar dvs., cititorii, puteţi să vă convingeţi singuri, oricând doriţi, mergând acolo, la Copăcelu, spre capătul Dealului Mlăcii, unde veţi vedea atât „Posada”, adică acel loc foarte strâmt, cât şi temelia castrului roman de 60/40 de metri, aproximativ, din vremea Procuratorului/Guvernatorului Provinciei Alutensis, adică al Olteniei, Aquila Fidus, cel care a ridicat acolo, la Pretorium (Gherghiţa/Racoviţa de azi) trei castre romane”. Deci, „toţi acei bolovani erau din castrul roman unde fusese încartiruit Guvernatorul roman Aquila Fidus şi Cohorta a III-a Scythica. Evident că unora li se pare bizară această explicaţie; poate chiar uşor deplasată”.

De asemenea, autorii susţin că, tot la Copăcelu, descrierea corespunde întocmai celor scrise în Cronica pictată: „valea îngustă a rămas aceeaşi”; la fel şi „firul de apă”, dar şi mica mlaştină, unde şi acum „pe alocurea creşte trestia”. De asemenea, se observă trei călăreţi, iar direcţia luată la ieşirea din „vârşe” este foarte clară: „spre sud-vest; adică, spre Cozia ― Râmnicu Vâlcea şi nicidecum prin Braşov, Bran ori Sibiu. Aşadar, Carol Robert de Anjou fusese atras într-o teribilă cursă! Nici vorbă de pură întâmplare! Basarab I ştiuse să-şi pună în valoare excepţionalele sale calităţi de strateg militar”.

După cum am constatat, unii susţin anumite localizări ale posadelor, iar alţii le combat. Însă referitor la localizarea Posadei în stânga Oltului, confirmarea vine de la însuşi regele Carol Robert de Anjou, participant activ la evenimente. În Diploma emisă la data de 2 noiembrie 1332, afirmă limpede, că: „În anul Domnului o mie trei sute treizeci, când am ajuns cu o parte a oastei noastre în Ţara Românească a măriei noastre spre a o cerceta, după ce am străbătut-o în linişte, la ieşirea noastră de acolo, Basarab, necredinciosul nostru român, cu răutatea unei necredinţe de mai înainte urzită, la adăpostul viclean al unei păci făţarnice, a năvălit plin de duşmănie asupra unei părţi din oastea noastră”.

Prin această afirmaţie, însuşi regele Carol Robert de Anjou precizează că bătălia de la Posada nu a avut loc în stânga, ci în dreapta Oltului.

Arhimandrit Veniamin Micle, Mănăstirea Bistrița, Vâlcea

Localizarea bătăliei de la Posada în stânga Oltului (Partea a III-a)

După apariţia ipotezei lui Ion Conea în anul 1934, reluată şi argumentată în 1938, Nicolae Iorga nu l-a contrazis, dovadă că marele istoric a acceptat-o. Totuşi, există istorici care neagă Posada lovişteană. Dintre ei, menţionăm pe colonelul Ion Nicolae Mailat, care a scris un articol, unde se referă la o Posadă menţionată de un act emis în anul 1550 de Mircea Ciobanul, localizând-o la nord-vest şi nord-est de Rucăr, lângă Polul Dâmboviţei, deci înfruntarea dintre Carol Robert şi Basarab a avut loc la Posada de pe drumul Rucăr–Bran, menţionată şi în documentul citat. De asemenea, Paul Ioan Cruceană susţine că bătălia nu se putea da în Ţara Loviştei din mai multe considerente: în Loviştea erau stăpâni maghiarii; defileul de la Pripoare este străbătut de Valea Băiaşului, deci cum vor fi săpat românii şanţuri în albie şi vor fi aşezat aici acele „indagines”? Ce-i împiedica pe maghiari să-şi croiască drum prin apă? Afirmaţii că defileul în care ar fi avut loc lupta măsoară 1735 de metri cu o lărgime care variază între 7 şi 50 de metri cu înclinaţii atât de mari, încât cu greu pot fi escaladate, „afirmaţii care se cer discutate pe baza izvoarelor”. Dacă lărgimea defileului variază între 7 şi 50 de metri, ba uneori chiar mai mult, nu vedem unde ar fi acel fund de vale, acea „corabie strâmtă”. De asemenea, Constantin Rezachevici este adept al Posadei mehedinţene, Ion Dulamă-Peri, al Posadei dâmboviţene, iar autorii Vasile Mărculeţ şi Ioan Mărculeţ observă cu privire la regiunea Loviştei, că „cea mai mare parte din cei circa 35 de kilometri cât măsoară traseul propus este un drum de coastă, situaţie în care nimic nu ar fi putut opri forţele maghiare, care puteau fi atacate doar dintr-o singură parte, să se replieze la baza pantei”. 

Săbiile găsite în regiune, în puncte diferite şi la distanţă mare de defileu, unele aproape de vârful unui munte, nu puteau rezista mai mult de două secole. Fără nici o excepţie, ele sunt iatagane turceşti, care au trecut Bosforul după anul 1330, pierdute de resturile armatei lui Alexandru Ipsilanti care, înainte de a se preda austriecilor, şi-au lichidat aici adversarii şi prizonierii. Depozitul cu bolovani, situat în Muchia Perişanilor, este în realitate o grămadă de pietre amplasate într-o groapă al cărei diametru, adâncime, formă şi particularităţi au fost descrise inutil, cu lux de amănunte, de către identificator. Considerăm că ar fi fost destul de bizar ca bolovanii să fi fost strânşi în groapa special săpată la baza masivului. În mod normal aceşti bolovani trebuiau adunaţi pe marginea superioară a versantului nordic, în amplasamentul luptătorilor, nu în valea în care urmau să se înghesuiască adversarii. Toată regiunea este presărată cu asemenea gropi cu bolovani întrebuinţaţi de localnici la nevoile gospodăreşti. La umbra şi sub presiunea bolovanilor iarba nu mai creşte, pământul de sub ei se înmoaie, iar bolovanii se afundă cu timpul până dispar. La Perişani s-au afundat până au ajuns la roca dură. Deci depozitul nu poate fi admis ca un argument semnificativ, consideră autorul Ion Dulamă-Peri.

Dr. Adolf Armbruster precizează că, „nici un izvor săsesc nu aminteşte despre vreo retragere prin acest ţinut, care, dacă s-ar fi produs, nu ar fi scăpat cronicarilor ardeleni, îndeosebi saşi”, atât de „atenţi la evenimentele din ţinutul lor”, cum remarcă Constantin Rezachevici.

Posada de la Perişani – Pripoare (1934)

Primul cercetător care a propus în anul 1934 localizarea bătăliei din 1330 „undeva pe la Perişani, în Ţara Loviştei”, a fost Ion Conea, care afirma despre Carol Robert, că „numai în capătul nordic al pasului Perişani a putut fi zdrobit. Acolo, deci, la Perişani – Pripoare, trebuie... mutată Posada”. Peste câţiva ani, autorul revine mai pe larg asupra localizării propuse în 1934, precizând că drumul este cel pe la Sălătruc şi Perişani”. În anul 1938, autorul scria: „Locul unde s-a dat marea luptă din 1330 a fost bănuit în diverse puncte dintr-un foarte larg cadru de spaţiu: din Cerna la Bran. Dar harta, bunul simţ, şi mai ales autopsia geografică, anulează toate localizările de până azi şi o precizează pe cea adevărată: Perişani – Pripoare, în Loviştea”.

În anul 1947, istoricul şi generalul Radu R. Rosetti, recunoscut ca cel mai important cercetător al istoriei militare a poporului român, considera că locul unde s-a dat bătălia a fost Perişanii, cărora li s-a zis greşit Posada.

Ipoteza lui Ion Conea a fost însuşită în anul 1967 şi dezvoltată de medicul Andrei Pandrea. În urma unor îndelungate cercetări pe teren, a stabilit că bătălia s-a dat „în defileul dintre Sălătruc şi Titeşti, în punctul Pripoare, astăzi sat între Perişani şi Poiana”. În concluzie, acesta sugerează că lupta nu ar trebui să se numească „bătălia de la Posada”, ci „bătălia din Pripoarele Perişanilor” sau „lupta de la Pripoare”.

La sfârşitul anului 1970, apare volumul Folclor din Ţara Loviştei (Boişoara), care cuprinde studiile efectuate în Ţara Loviştei, în iulie 1968, de către un grup de cercetători de la Institutul de Folclor, condus de folcloristul şi etnologul Mihai Pop şi foştii săi studenţi: Gheorghe Deaconu şi Ioan St. Lazăr. În „Cuvânt înainte”, Mihai Pop face următoarea precizare: „Vestita luptă de la Posada s-a dat în defileul dintre Perişani și Sălătruc. Aici, deci s-ar fi dat în 1330 prima luptă victorioasă, consemnată în documente, pentru neatârnarea principatului Muntenia”. În acelaşi volum, cercetătorul Constantin Mohanu, originar din Bumbuieşti–Boişoara, în studiul intitulat Folclor şi istorie în Boişoara, afirmă că „adevărata Posadă este trecătoarea din sud a Loviştei, de lângă Perişani, unde la 1330, Basarab I l-a învins pe trufaşul rege Carol Robert, pecetluind astfel forma de sine stătătoare a Munteniei”.

În legătură cu identificarea locului unde s-a produs lupta, cititorul Andrei P. Pandrea din Bucureşti, plecând de la cercetările lui Ion Conea, verifică pe teren şi constată în anul 1971 că drumul loviştean trece prin valea pinului Băiaşu, cuprinsă între cătunele Pripoare şi Băiaşu. Porţiunea în care crede că s-a desfăşurat bătălia, „seamănă izbitor cu cel descris în Cronica Pictată de la Viena”, deci „bătălia de la Posada a avut loc la Perişani”.

În acelaşi an, concluzia este acceptată de Nicolae Budescu din Curtea de Argeş, care scrie: „Basarab cu oştenii săi a împânzit culmile Coziei şi ale Perişanilor. Stâncile şi copacii au început să se rostogolească atunci când oastea lui Carol Robert a intrat prin Pripoare în defileul râului Băiaşu... Să scriem deci pe fila istoriei nu Posada, nume ce se dădea tuturor golurilor de pădure, ci Pripoare”.

Ipoteza a fost completată cu noi argumente de către profesorul Doru Moţoc care, în anul 1972, scria că: „Suntem de părere că bătălia din 1330 s-a purtat la Perişani – Pripoare, în Lovişte”. După opiniile sale, „defileul de la Perişani – Pripoare ar fi singurul care întruneşte condiţiile în limitele  coordonatelor  geografice cărora li se circumscriu evenimentele din 1330”.

În anul 1974, istoricii Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu admit de asemenea că e „probabil ca lupta să fi avut loc între Sălătruc şi Perişani”. Tot în acest an, profesorul Costea Marinoiu publică lucrarea Folclor din Ţara Loviştei. Referindu-se la bătălia din 1330, autorul precizează că: „La Posada Perişanilor, oştenii lui Basarab aveau să încrusteze cu litere de aur în istoria patriei unul din marile momente ale poporului nostru în lupta pentru neatârnare, pentru libertatea naţională”.

În anul următor, colonelul Florian Tucă, pornind de la aceste considerente, coroborate şi cu alte dovezi de ordin militar, scrie că: „Am ajuns la concluzia că cei ce au fixat locul luptei din noiembrie 1330 în această parte de ţară românească s-au apropiat, se pare, cel mai mult de adevărul istoric”.

Petru Demetru Popescu scria în 1975, că: „Pripoarele Perişanilor păstrează urme ale celebrei bătălii, trei castre pe apa Băieşului pe care le va fi folosit şi Basarab, iar pe pantele de nord din faţa defileului există urmele unei redute vechi. Au fost săpate şi şanţuri de apărare”, iar „într-un anume loc de deasupra Pripoarelor Perişanilor, denumită „Ruginoasa”, s-au găsit săbii ruginite din epoca în discuţie”, deci „toponimia ne ajută în reconstituirea urmelor bătăliei”. În concluzie, autorul crede că: „Am putea spune astfel că bătălia de la Posada este bătălia de la Pripoare şi că Posada cea veche a sfârşit prin a-şi dezvălui chipul cel nou şi adevărat”, opinie susţinută şi în anul 1989.

Într-o lucrare apărută în anul 1980, referitoare la bătălia de la Posada, autorii Nicolae Stoicescu şi Florian Tucă scriu că „undeva pe la Perişani, trebuieşte căutată şi faimoasa Posadă”. Tot în anul 1980, scriitorul vâlcean Ilie Purcaru (1933–2008) publică lucrarea Ţara Loviştei, unde, printre altele, afirmă că: „Aici, lângă Perişani, la vreo doi kilometri de sat, spre cătunul Perişanilor, loc cu vestigii de castru roman, loc unde, spun istoricii, a fost şi Posada”; autorul descrie defileul de la Perişani – Pripoare astfel: „Un defileu cât o strungă... un defileu în miniatură...”. În acest caz, cum ar fi încăput aici „oastea generală” a regatului maghiar, se întreabă istoricul Constantin Rezachevici.

Gheorghe Romanescu scria în anul 1982, referitor la regele Carol Robert, că: „Drumul cel mai scurt, pe acela din depresiunea Loviştea, care ducea la Câineni şi de acolo la Sibiu, fiind înfrânt într-un defileu situat, probabil, între actualele localităţi Sălătruc şi Perişani”.

Profesorul Dumitru Moţoc localiza Posada tot „în defileul Pripoarelor”, scriind: „Aşadar, susţinem şi noi că luptele de la Posada au avut loc cu cea mai mare probabilitate, în zona Perişani – Pripoare şi chiar pe o arie mai extinsă în Ţara Loviştei, care ea însăşi este ca o „corabie strâmtă” sau ca o „cuşcă” cu o intrare şi o ieşire”.

În anul 2006, Marian Pătraşcu scria, că: „În ciuda „oficializării” de către Academia Română a locului bătăliei din 9–12 noiembrie 1330, în Ţara Loviştei, la Perişani – Pripoare, acesta continuă să fie disputat printre istorici şi nu numai”.

De asemenea, în 2008, Eugen Petrescu, referindu-se la bătălia din 1330, scrie: „Grosul oştirii maghiare a pornit în mare grabă către Olt, dar la Posada, pe Valea Băiaşului, în zona Perişani – Pripoarele, a fost aşteptată de oastea lui Basarab I, unde după luptele date în perioada 9–12 noiembrie 1330, ungurii sunt zdrobiţi complet”.

Între 2–14 august 2010, în comuna Perişani s-a derulat proiectul naţional de cercetare istorică „Posada 1330”, etapă în urma căreia se va încerca stabilirea locului exact în care a avut loc celebra bătălie dintre trupele conduse de regele maghiar Carol Robert de Anjou şi Basarab I, cneaz al Ţării Româneşti, în urmă cu 680 de ani. Consiliul Local din Perişani a decis deschiderea unui şantier arheologic în zona Posada – Pripoare, pentru a căuta printre stânci, brazi, aluviuni urme ale luptei din acel noiembrie 1330. „Poate se va găsi şi sigiliul regal al lui Carol Robert de Anjou, cine ştie...”, spune primarul din Perişani şi nu a greşit.  Zeci de săgeţi şi alte resturi de arme au fost găsite în zona Posadei.
Istoricul Florin Epure, directorul Direcţiei Judeţene pentru Cultură Vâlcea, scria tot în anul respectiv un studiu, publicat în „Enciclopedia Judeţului Vâlcea”. Cu privire la bătălia de la Posada, autorul conchide: „Lipsa documentelor care să ateste locul de desfăşurare a bătăliei din 1330, ne îndreptăţeşte să acceptăm cea mai veridică ipoteză, acea care se referă la zona montană din nordul judeţului Vâlcea, mai precis: localitatea Perişani, satul Pripoarele”.

În anul 2010, s-au efectuat la Perişani săpături arheologice. Printre cei care au făcut parte din echipă, se numără prof. univ. Petre Gheorghe, prodecanul Facultăţii de Ştiinţe Sociale din Craiova, Constantin Ciobotea, specialist în istoria medievală în cadrul aceleiaşi facultăţi, Mihai Sporiş şi Costea Marinoiu. Rezultatele l-au determinat pe primarul Ion Sandu al comunei Perişani să afirme: „Ultimele săpături ne-au arătat clar că locul bătăliei de la Posada este la Perişani. Dacă mai erau oameni care se îndoiau de acest lucru, rezultatele obţinute de echipa de arheologi, în ultimele zile, arată că la Perişani s-a scris o pagină importantă din istoria României şi nu numai!”.

Preotul Nicolae Moga, un neobosit cercetător al istoriei zonale, a scris numeroase cărţi şi articole. Referitor la bătălia de la Posada, afirma în anul 2011, că: „Pe defileul de la Pripoare – Perişani, oastea condusă de către Basarab I, a înfrânt armata condusă de Carol Robert de Anjou, obţinând independenţa Ţării Româneşti”.

Tot în anul respectiv, profesorul Vintilă Purnichi scria: „Confruntarea decisivă dintre armata munteană condusă de voievodul Basarab I şi oastea ungară în frunte cu regele Carol Robert de Anjou a rămas o enigmă în ceea ce priveşte locul desfăşurării. Orice enigmă atrage atenţia specialiştilor şi a amatorilor dornici de o rezolvare senzaţională. Teoria clasică susţine o amplasare a locului pe drumul dintre Curtea de Argeş şi Sibiu, undeva în zona localităţii Perişani”.

În anul 2014, apar un reportaj al primarului Ion Sandu din Perişani, intitulat: „Dumnezeu a creat o singură Posadă”, din care reproducem câteva extrase: „Adevărata Posadă este cea de la noi! Acum 684 de ani, sângele strămoşilor s-a vărsat în munţii acestei văi! Demonstrarea şi susţinerea acestui adevăr istoric a devenit ţelul vieţii mele!”. A invitat la Perişani specialişti în istoria veche a României, profesori de istorie, jurnalişti şi militari, mărturisind că: „Le-am pus la dispoziţie totul, inclusiv un mijloc de transport permanent. I-am rugat să cerceteze dacă acesta este locul unde s-a dat crâncena bătălie. Au refăcut pe bucăţi drumul până la Curtea de Argeş, de unde a venit Carol Robert de Anjou, spre Posada. În final, aceştia au redactat un material cu toate concluziile studiului, din care rezultă fără niciun dubiu că Posada de la Perişani este cea adevărată!”. Deşi majoritatea specialiştilor susţineau acest lucru, alţii care doreau să promoveze o altă locaţie a bătăliei, aveau un argument pe care primarul nu putea să îl combată: dacă la Perişani este adevărata Posadă, de ce nu s-a găsit niciun vestigiu istoric, aparţinând bătăliei purtate? O sabie, o zăbală de cal sau o armură de oştean ungur?”. Iată însă, că: „Inundaţiile devastatoare din luna iunie au adus la Perişani şi probele istorice: apele au scos la suprafaţă vârfuri de săgeată şi vârfuri de lance de la armele folosite în bătălie. Primarul le ţine încuiate în biroul personal, într-un dulap de fier, ca pe o nepreţuită comoară”.

De asemenea, Vasile Mărculeţ şi Ioan Mărculeţ, într-un articol publicat în 2014, observau că: „Singurul defileu este cel de la Perişani – Pripoare cu o lungime de circa 3-3,5 kilometri, lat de circa 4-6 metri, care ar fi permis o deplasare de front a patru oameni. În contextul acestor realităţii geografice, armata maghiară de circa 10.000 de oameni s-ar fi întins pe o distanţă de peste 5 kilometri, care ar fi crescut proporţional, dacă efectivul forţelor regale ar fi fost mai mare. În acest caz, prinderea în totalitatea ei în ambuscadă ar fi fost imposibilă”.

În anul 2015, jurnalistul Mircea Pospai scria că: „M-am ocupat de Posada de mult timp. Şi sunt în situaţia de a putea spune lucruri care să intereseze şi pe alţii... Şi anume, la Perişani – Pripoare, unde drumul se îngroapă mai în adâncime, devenind defileu, acolo am susţinut şi susţin şi astăzi că trebuie situată Posada”.

Profesorul Dinică Ciobotea relata, în anul 2015, că împreună cu mai mulţi colegi şi studenţi de la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii din Craiova, conduşi de ing. Nicolae Băbeanu din Poiana Perişani şi de oamenii locului, aflându-se pe urmele cercetătorilor care lăsaseră importante mărturii scrise despre zonă şi bătălia din 1330, „am ales probabil singurul loc întru totul asemănător descrierii Cronicii pictate de la Viena”, „fără să reluăm citarea documentelor şi a Cronicii pictate, putem afirma că la intrarea în defileul loviştean, zicem noi, în Posada de la Pripoare”. Aşadar, punerea faţă în faţă a textelor contemporane despre bătălia din 1330 şi a coordonatelor geografice de azi ale defileului Loviştei ne determină să credem că singurul loc al marii confruntări armate, care corespunde mărturiilor vechi şi geografiei, este Valea Băiaşului, lângă satul Pripoare, loc pe care putem să-l numim Posada de la Pripoare. Având imaginea acestui loc, desfăşurarea bătăliei poate fi mai uşor de descris şi de înţeles. Astfel, autorul conchide: „Noi suntem convinşi că bătălia zisă de la Posada lovişteană, cunoscută şi sub numele de Pripoarele Perişanilor, nu a avut întinderea presupusă de cei ce au scris până acum despre ea. Ea s-a desfăşurat numai în defileul (de la Pripoare) lung de circa 2 kilometri”.

Totuşi, nu toţi cercetătorii sunt de acord cu localizarea Posadei la Perişani – Pripoare. Unii dintre ei consideră că trebuie privită cu rezerve, întrucât există specialişti care, referindu-se la cele două inscripţii de pe cruci, apreciază că „nu au nicio legătură cu lupta de la Posada, fiind două texte religioase”.

Invocatele monumente lapidare, semnalate în apropierea apei Băiaşului şi în curtea bisericii din Băiaş, consemnate de Doru Moţoc, nu conţin acele inscripţii care „ar eterniza memoria oştenilor căzuţi în lupta din 9–12 noiembrie 1330; ele au fost descifrate de Victor Brătulescu prin 1930, fiind identificat ca an al inscripţionării 1693, opera meşterului Oprea diacul din Titeşti. Renumitul slavist Constantin Bălan a identificat-o în curtea bisericii Sfântul Dumitru din Băiaşu, datând-o între anii 1700–1720, cu următorul conţinut: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, hram Dumineca a Tot(o)roru Sf(i)nţil(or), Pomeneşte, Doamne, robi(i) lui D(u)mn(e)zău, bisereci, vecinica... Anc<...>, St(a)n, A(n)ca, Ion, Stana, Stăn... Ion ...”.

Mihai Golescu scria în anul 2013, că: „S-a întâmplat asta la Perişani, în Ţara Loviştei, ori sub Castro Argias, pe Argeş? Chiar dacă Perişanii sunt mai aproape de Sibiu, unde „regele abia a scăpat cu câţiva inşi”, ajungând până a doua zi la amiază, adevărata Posadă nu este în Pripoarele Perişanilor, fiindcă locul nu corespunde descrierii cronicarilor, ci pe drumul dintre cetatea Argeşului şi valea râului Argeş”.

De asemenea, Doru Căpătaru, scria în 2014, că: „Faţă de consemnările şi motivaţiile privitoare la stabilirea ca loc de desfăşurare a luptei din 9–12 noiembrie 1330 la Posada lovişteană de la Perişani – Pripoare, avem de făcut însă câteva observaţii, argumentate de conţinutul documentelor existente şi cercetate”. Astfel, chiar dacă „înfăţişarea fizico-geografică a locului de desfăşurare a luptei corespunde descrierilor făcute de Cronica pictată”, să nu uităm că ea nu a fost contemporană evenimentelor, ci mult mai târzie. Şi celelalte presupuse Posade întruneau aproximativ aceleaşi condiţii. În plus, imaginile prezentate în Cronică nu sunt nişte copii fidele al terenului – nişte fotografii – ci doar secvenţe realizate din amintirea unui participant la luptă (dacă într-adevăr a fost un cronicar la faţa locului). Alegerea unui defileu, destul de mare pentru ca întreaga oaste maghiară să fie blocată, nu ni se pare neapărat justificată, ţinând cont că oastea maghiară nu era atât de numeroasă pe cât o consemnau documentele cancelariei regale, fiind numai o parte, restul era trimisă, după cum am amintit, în ajutorul regelui Władysław I Łokietek, socrul lui Carol Robert. Conform consemnărilor lui Ignaz Aureliu Fessler din Gesichte von Hungarn, oastea cu care pornise Carol Robert la începutul expediţiei din septembrie 1330, fusese grav afectată de foamete şi molime din cauza strategiei lui Basarab de a pustii „ţara” – teritoriile pe care le aveau de străbătut oştile maghiare, precum şi de călătoria într-un teritoriu necunoscut. În plus, însuşi documentul regal din 2 noiembrie 1332 precizează că Basarab „a năvălit plin de duşmănie asupra unei mici părţi din oastea noastră”, adică a regelui. În aceste condiţii, alegerea unui „câmp” de desfăşurare prea mare ar fi constituit un dezavantaj pentru oastea lui Basarab. Argumentul alegerii unui loc în care luptele urmau să se desfăşoare un timp mai îndelungat, aşa cum s-a şi întâmplat – în intervalul 9–12 noiembrie – a fost impus nu de lungimea defileului-capcană ci de ziua-lumină. Trebuie să remarcăm că în luna noiembrie, mai ales într-un defileu muntos şi împădurit, durata zilei-lumină este redusă practic la jumătate faţă de zilele de vară, ceea ce a contribuit, evident, la creşterea timpului de desfăşurare a luptei.

Vintilă Purnichi constată că: „Obsesia identificării Posadei cu orice preţ merge până la interpretări copilăreşti ale elementelor obişnuite ale mediului natural. Astfel, în regiunea Perişanilor există mai multe toponime ce fac trimitere la culoarea roşie, imediat pusă în legătură cu sângele vărsat în valuri sub lovituri de bolovani, săgeţi şi săbii”, dar „nu se observă simplul fapt al prezenţei oxizilor de fier, folosiţi de oameni din vremuri imemoriale pentru obţinerea de vopsea roşie”.

Istoricii Ştefan Pascu şi Răzvan Teodorescu, referindu-se la ipoteza că: „Posada, localizată cu cea mai mare probabilitate în zona Perişani – Pripoare din judeţul Vâlcea, ca loc al marelui eveniment consemnat oficial de către istoriografia română actuală”, consideră că: „Două aspecte trebuiesc relevate, după părerea noastră, în legătură cu ceea ce îndeobşte numim „bătălia de la Posada” şi anume: a) la Posada în perioada 9–12 noiembrie 1330 au existat mai multe bătălii, nu doar una singură şi, cel mai probabil, în mai multe locuri strâmte între Sălătruc şi Câineni, nu doar la Perişani – Pripoare; şi b) în armatele lui Carol Robert de Anjou luptau şi mulţi români transilvăneni. Pentru susţinerea punctului a), argumentele noastre sunt numărul mare de participanţi (10.000 de maghiari), perioada destul de lungă în care s-au desfăşurat evenimentele – patru zile – şi faptul că între Sălătruc şi Câineni sunt mai multe locuri strâmte în afara celui de la Perişani – Pripoare, aşa-numitele „posade”. În ceea ce priveşte punctul b), ne sprijinim pe adevărul istoric, consemnat în lucrări şi documente”, şi citează pe următorii istorici şi cercetători: Ion Conea, Ion Moga,  Ion Şchiopu, Aurelian Sacerdoţeanu, Ion Gal, Constantin C. Giurescu, Nicolae Iorga, Gheorghe Popa-Lisseanu.

De asemenea, Nicolae Manolescu respinge o a treia ipoteză, anume că, lupta s-ar fi dat în pasul Sălătruc – Perişani din sus de Curtea de Argeş, la locul numit până astăzi Posada. Aceasta este, incontestabil, ipoteza cea mai plauzibilă. Teza lui Neagu Djuvara lasă fără răspuns trei lucruri: 1) unde s-a aflat oastea lui Basarab I în tot acest timp, între cedarea Severinului şi incendierea Curţii din Argeş; 2) după ce a cedat-o şi pe aceasta din urmă, încotro s-a îndreptat şi cum a reuşit să-i taie calea lui Carol Robert tocmai pe Cerna, (ideea lui Iorga e chiar mai firească, dacă acceptăm că e vorba de Câmpulung, unde Basarab I şi-ar fi reaşezat ulterior scaunul); 3) în ce loc anume pe Cerna a putut masacra Basarab I o oaste a cărei confruntare o evitase până atunci”.

Va urma...

Arhimandrit Veniamin Micle, Mănăstirea Bistrița, Vâlcea

Localizarea bătăliei de la Posada în stânga (Partea a II-a)

Posada din Ţara Loviştei (1934)

Cele mai multe opţiuni le-a întrunit ipoteza care plasează bătălia din 1330 în Ţara Loviştei, o depresiune ce se întinde spre vest pe Valea Lotrului, iar spre est, sub forma unui culoar de înălţime corespunzător grabenului dintre culmile Făgăraş şi Cozia.

Primul care a formulat ipoteza Posadei loviştene a fost istoricul şi arhivistul Aurelian Sacerdoţeanu (1904–1976). Dezvoltând părerea formulată în decembrie 1933, autorul emitea, într-un articol cu caracter de popularizare din 1934, opinia că bătălia s-a dat „prin munţii Argeşului” pe teritoriul Ţării Loviştei, pe care însă n-o numeşte. El pleca de la o serie de premize false, reluate ulterior şi de alţi autori, anume că, regele Ungariei se retrăgea: ca fugar, deci pe drumul cel mai scurt, spre Transilvania, ţara sa. Autorul afirmă că lupta s-a dat în Argeş, pe la Aref – Sălătruc, referindu-se la o regiune de la sud-est de Loviştea, ca apoi să menţioneze centrul acesteia: „Între Topolog şi Olt, acolo chiar este un munte care poartă numele de Mormântul. O fi numit el aşa după ostaşii cei mulţi cari şi-au găsit moartea pe acolo? Se prea poate”. În sfârşit, unificând în cadrul concluziei cele două regiuni, el indică ca loc al bătăliei cam trei sferturi din Ţara Loviştei. Referitor la regele Carol Robert scria: „Cade-se dar să înţelegem aşa lucrurile, că lupta lui Basarab s-a fost dat în munţii Argeşului, pe la Sălătruc şi Boişoara, pe la muntele Mormântul, îndată ce a plecat de la Aref”.

Cu această ocazie, se remarcă foarte curios, că autorii care s-au ocupat cu localizarea bătăliei din 1330 n-au ţinut cont de Cronica pictată, după care: „Cadavrele tuturora” din armata maghiară, aproape în întregime nimicită, au rămas „pe locul luptei”, ori până acum, în nici unul din locurile propuse pentru desfăşurarea bătăliei, cum ar fi cel de la Perişani – Pripoare în Loviştea, n-au fost semnalate movile funerare, admiţând că ar fi fost ridicate de oştenii români învingători ca şi în alte cazuri cunoscute, oseminte etc., e greu de crezut că pe locul unde a pierit o întreagă armată, pământul să nu mai păstreze nici o urmă, ştiut fiind că urme de acest fel s-au păstrat şi pe locul marilor bătălii din antichitate. Localizarea bătăliei propuse de Aurelian Sacerdoţeanu, după faptul că pe hartă, „între Topolog şi Olt” apare un munte „Mormântul”: „pe la Sălătruc şi Boişoara, pe la muntele Mormântul” este prea vagă, muntele amintit fiind departe de drumul Sălătruc – Boişoara, pe care s-ar fi putut da lupta. Rămăşiţele celor căzuţi erau totdeauna îngropate la locul luptei, nefiind transportate în masă la mari distanţe.

Numeroşi cercetători au adoptat opinia lansată de Aurelian Sacerdoţeanu. Astfel, chiar în anul 1934, profesorul Ion Conea (1902–1974), reputat specialist în geografie istorică şi toponimie geografică, susţinea că lupta s-a dat în Ţara Loviştei. Având în vedere că drumul Loviştei era foarte circulat în timpul lui Basarab I, Ion Conea a emis ipoteza că tot pe el a ieşit şi Carol Robert din ţară, după înfrângerea din 1330. Deci, de-a lungul lui, undeva pe la Perişani, trebuie căutată şi Posada, că maghiarii stăpâniseră Loviştea până în ajunul luptei de la Posada. Peste câţiva ani, Ion Conea revine mai pe larg asupra ipotezei, susţinând că era imposibil ca regele să se fi întors pe la Câmpulung – Bran, fiind mult mai probabil că a luat drumul Loviştei. Această teorie avea să pună sub semnul întrebării localizarea lui Nicolae Iorga.

Profesorul Ion Conea opinează că, potrivit diplomei din anul 1247, ungurii cunoşteau bine harta românească de pe versantul sudic al Munţilor Carpaţi, între Argeş şi Severin, de aceea, „întoarcerea spre Ungaria nu se putea face decât pe un drum cunoscut ungurilor”, iar „drumul Loviştei era cel mai bine cunoscut de unguri din toate drumurile trans-carpatice”. El este de părere că Loviştea „a fost mult timp ca un măr de discordie între români şi unguri”, desigur datorită valorii ei strategice şi că „ea pare a fi fost şi una din cauzele expediţiei lui Carol Robert împotriva lui Basarab”.

Deci, regele Carol „nu se putea întoarce peste Carpaţi, amărât cum era, decât pe drumul Loviştei, ca cel mai scurt”. În anul 1944, într-un articol, în care rezuma opiniile sale privitoare la localizarea bătăliei din 1330, Ion Conea susţinea categoric că Posada „nu putea fi decât în Loviştea”.

Atât Ion Conea, cât şi Aurelian Sacerdoţeanu, s-au bazat pe trei premise: armata maghiară se retrăgea pe ascuns, ca fugari, deci au ales drumul cel mai scurt. Precizăm că maghiarii nu s-au retras ca fugari, fiind conduşi de ghizii stabiliţi de Basarab I. Deoarece, primul punct este fals, conform izvoarelor, celelalte cad de la sine. Un alt motiv pentru retragerea pe cel mai scurt drum a fost considerat cel al înfometării armatei. Constantin Rezachevici nu acceptă această afirmaţie, justificând că armata maghiară avea totdeauna provizii în campaniile sale.

Argumentul principal adus de Ion Conea este „drumul”, pe care maghiarii îl cunoşteau din timpul când „ocupaseră Loviştea”, pe care autorul o considera dăruită, în anul 1233 de principele de coroană Bela al IV-lea al Ungariei, comitelui Conrad de Tălmaci. Toate eforturile autorului s-au dovedit zadarnice. Ocuparea Loviştei nu este susţinută de documente istorice. Pe baza unor analize temeinice, problema a fost clarificată. Primul care a dovedit falsitatea Diplomei a fost Ion Şchiopu, demonstrând că falsificarea s-a produs într-un loc lipsit de o arhivă completă cu ajutorul căreia s-ar fi putut controla şi evita aceste neconcordanţe, iar Aurelian Sacerdoţeanu constata că sunt două feluri de scrieri. Astfel, documentul nu este exclus să fi fost falsificat chiar în cetatea Tălmaciului.

De asemenea, Ioan Moga a demonstrat că teza conţilor de Tălmaci, potrivit căreia, ei ar fi stăpânit Loviştea încă de la 1233 nu se sprijină pe acte autentice. Falsificarea actului din 1311 s-a făcut în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, probabil între anii 1374–1376 şi 1387, în favoarea comitelui Nicolae de Tălmaci, cu scopul anexării la posesiunile sale ardelene a munţilor dintre Olt şi Lotru. Din cursul secolului al XIII-lea, nu există nici un document autentic care să menţioneze fie pe conţii de Tălmaci, fie cetăţile Tălmaci, Lotru şi Turnu Roşu, care apar documentar numai în secolul al XIV-lea. Deci, prin acest falsificat, nesprijinit pe acte autentice, conţii de Tălmaci voiau să acrediteze faptul că ei ar fi avut rolul cavalerilor teutoni în aceste regiuni încă din secolul al XIII-lea. Cu aceasta, problema Loviştei din secolele XIII – XIV rămâne închisă.

Ipoteza lovişteană este acceptată de numeroşi istorici, fiind considerată cea mai probabilă localizare. În acest sens, Constantin C. Giurescu (1901–1977) scria în anul 1935: „Nu se ştie sigur unde s-a dat această memorabilă luptă... E mai probabil deci ca lupta să fi avut loc pe aici, aşadar între Curtea de Argeş şi Sibiu, poate prin Loviştea”. Într-o emisiune din jurul anului 1970, istoricul abordează subiectul, enunţând opiniile emise până la data respectivă. Apoi, ideea a fost reluată într-un articol din anul 1971; după ce combate ipotezele istoricilor Patriciu Drăgălina, Dimitrie Onciul, Alexandru Dimitrie Xenopol, Nicolae Iorga, Ilie Minea, Ioan Lupaş, autorul conchide: „Aşadar, după părerea noastră, în Loviştea a avut loc, după toate probabilităţile, lupta din noiembrie 1330”. Într-o lucrare postumă, Constantin C. Giurescu susţinea aceeaşi idee, scriind: „Am amintit de drumul Loviştei pentru că majoritatea cercetătorilor acordă credit ipotezei că oastea regelui Carol Robert ar fi urmat acest traseu spre a reveni în Ungaria şi nu cel care ar fi trecut prin Câmpulung-Muscel – Bran – Braşov, susţinându-se astfel ipoteza – cel puţin în ultima perioadă de timp – că Posada ar trebui căutată undeva în Loviştea, pe drumul amintit mai sus, acea cale străveche, urmată şi în epoca daco-romană”.

În anul 1936, ipoteza este abordată de istoricul Ioan Moga, iar în anul următor, este acceptată de Nicolae Iorga. Referitor la marele istoric, Doru Moţoc scria: „Ni se pare semnificativ faptul că, luând cunoştinţă de opinia exprimată de Ion Conea, cu privire la localizarea bătăliei din 1330, Iorga s-a mulţumit doar să o consemneze într-o recenzie, fără să întreprindă vreo tentativă de a o respinge cu eventuale argumente. Din ce cauză? Nu cumva pentru că marele savant şi-a dat seama că acestea îi lipseau?”.

Dintre adepţii Posadei loviştene, mai menţionăm pe istoricii Barbu T. Câmpina, Constantin Cihodaru şi Ion Ionaşcu.

În anul 1967, Andrei Pandrea – pseudonimul lui Andrei Dumitru Marcu (n. 1936) – activa ca medic la Boişoara, judeţul Vâlcea. În lucrarea sa, Medic la Boişoara, pornind de la concluziile formulate de Ion Conea, avansează în sprijinul localizării loviştene câteva argumente de ordin logic, strategic şi toponimic. El susţine că cele mai interesante toponime sunt: Posada, Pârâul Posăzii, Piatra Şanţului, Râpele Roşii şi Priboiașa, care evidenţiază câteva etimologii ce vin în sprijinul localizării la Pripoare a luptei din 1330. De asemenea, aduce şi unele argumente de ordin strategic: existenţa unui „depozit de bolovani”, descoperit într-o groapă din Muchia Pietrei Şanţului, precum şi urme numeroase ale unor fortificaţii grupate într-un spaţiu restrâns. În anul 1972, autorul abordează din nou problema; în cadrul unui amplu material, prezintă o schiţă a zonei Loviştea, stabilind, după opinia sa, că „drumul Loviştei”, care urma vechiul „drum roman”, este cea mai veche cale de comunicaţie: calea naturală. În sfârşit, el considera că toponimia ajută la reconstituirea urmelor bătăliei, amintind de culoarea roşie, adică de sângele vărsat de armata nimicită a lui Carol Robert: Valea Roşie, Strâmtorile Roşiei, Culmea Roşia, Stâna Roşia, Râpele Roşii. Potrivit autorului, toate acestea sugereze că bătălia ar trebui să se numească nu „bătălia de la Posada”, ci „bătălia din Pripoarele Perişanilor”, sau, mai pe scurt, „lupta de la Pripoare”. De asemenea, unele denumiri, ca: Posada, Pârâul Posăzii, Piatra Şanţului, Râpele Roşii şi Priboiașa, analizate de autor, consideră că vin în sprijinul localizării luptei la Pripoare. Andrei Pandrea a mai adus şi câteva argumente de ordin arheologic, referindu-se la existenţa unui „depozit de bolovani” descoperit într-o groapă din Muchia Pietrei Şanţului, de nişte săbii ruginite descoperite în zonă prin anii 1924–1927, precum şi de numeroase urme ale unor fortificaţii. Marian Pătraşcu face şi el referire la nume topice din zonă, scriind în anul 1972: „În fine, numeroase nume topice din zonă duc cu gândul la luptele de la 1330: Pârâul Posăzii, Posada, Râpile Roşii, Piatra Şanţului, Priboiașa, Coasta Perişanilor, Poiana Bisericii, etc. Iată, aşadar, dovezile şi argumentele în favoarea Posadei Loviştene”.

În anul 1969, Petre P. Panaitescu susţinea ipoteza lovişteană în lucrarea: Introducere în istoria culturii româneşti.

Ştefan Pascu, specialist în istoria Evului Mediu, publică o lucrare în 1969, unde abordează şi problema Posadei; el scrie că, deşi Basarab propune împăcarea pe calea tratativelor, Carol Robert refuză, astfel „se ajunge la lupte, chiar sub cetatea de scaun, Curtea de Argeş. Suferind eşecuri, oastea lui Carol Robert se retrage spre Transilvania, dar undeva în defileul munţilor, probabil în Ţara Loviştei, la o posadă, oastea maghiară a fost zdrobită de aceea a lui Basarab, formată din ţărani, între 9–12 noiembrie 1330”.

Miron Constantinescu, împreună cu istoricii Constantin Daicoviciu şi Ştefan Pascu considerau, în anul 1971, că bătălia din 1330 a avut loc „undeva în defileul munţilor, probabil în Ţara Loviştei, la o posadă”.

Istoricul Constantin C. Giurescu scria tot în anul 1971, că „după părerea noastră, în Loviştea a avut loc, după toate probabilităţile, lupta din noiembrie 1330... O fotografiere aeriană a regiunii ar putea da indicii preţioase”. Tot în acel an, în volumul de istorie, redactat de Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, se precizează: „E mai probabil că lupta să fi avut loc pe aici, aşadar între Curtea de Argeş şi Sibiu, probabil prin Loviştea”.

Cărturarul Doru Moţoc, abordând problema bătăliei de la Posada, scria în anul 1972: „Este logic să credem că după insuccesul de la Argeş, oştile maghiare s-au îndreptat spre casă pe drumul Loviştei”. Ca argument, autorul aduce toponimul „Colţul Călimării”, considerând că denumirea vine de la un loc de pe străvechiul drum al Loviştei: „căli”, de la cale, şi „mării”, de la mare. Rostite alături, au dat naştere la substantivul „călimară”. Deci, Colţul Călimării înseamnă Colţul Căii Mari, cu sensul de cale principală. „Dacă în secolul al XVI-lea, drumul Loviştei era Calea Mare, rezultă că era mult mai vechi şi bine cunoscut de către cei care-l parcurgeau într-un sens sau în altul”. În favoarea acestei localizări, Doru Moţoc aduce şi „două posibile dovezi arheologice”; prima: o piatră, având o inscripţie în slavonă, din care s-a descifrat textul: „... aici... şi Fiului şi al Sfântului Duh...”, despre care cărturarul consideră că termenul „aici” indică locul unde s-a întâmplat ceva important, poate chiar bătălia de la Posada; a doua: o lespede de piatră cu o inscripţie, din care s-a tradus: „... şi mulţi alţii s-au mântuit...”, despre care crede că este „o inscripţie comemorativă ce glorifică oameni care şi-au dat viaţa într-o luptă, poate chiar cea de la Posada”. Totuşi, unii cercetători consideră că demonstraţia trebuie tratată cu anumite rezerve, întrucât există specialişti care apreciază că „cele două inscripţii citate mai înainte nu au nicio legătură cu lupta de la Posada, fiind două texte religioase”. Marian Pătraşcu scrie că a văzut în noiembrie 2006 piatra respectivă. Se pare că toata Valea Băiaşului a fost plină de pietre inscripţionate în limba slavonă – ca şi alte părţi ale Ţării Loviştei – dar, cu timpul acestea pietre s-au degradat.

Autorii Florin Constantiniu şi Marcel D. Popa, care au tratat problemele de istorie medie în lucrarea Istoria lumii în date (1972), cu privire la bătălia de la Posada afirmă: „Noiembrie 9–12, Basarab I provoacă o mare înfrângere armatei maghiare la Posada (probabil, în Loviştea); Ţara Românească îşi asigură independenţa”.

Peste doi ani, în 1974, colonelul Florian Tucă scria: „Am privit acea zonă cu ochiul cercetătorului militar. Urmărind drumul din Defileul Ţării Loviştei, am putut constata nu numai că acesta se aseamănă cu cel descris în Cronica pictată şi cu una din miniaturile înmănuncheate în ea, ci şi că el oferă condiţii propice pentru zdrobirea oricărui agresor care ar fi încercat să-şi deschidă drum prin respectiva zonă muntoasă”.

În lucrarea Basarab I, profesorul Petru Demetru Popescu (n. 1929) scria în anul 1975, că localizarea Posadei în Ţara Loviştei câştigă din ce în ce mai mulţi aderenţi, considerând că bătălia din 1330 a avut loc „undeva în defileul munţilor, probabil în Ţara Loviştei, la o posadă”. De asemenea, au fost săpate şi şanţuri de apărare. Existenţa denumirii Piatra Şanţului îmbină cele două elemente menţionate în cronică, şanţurile de apărare şi bolovanii.

Profesorul Tudor Dumitru (1908–1982), istoric şi arheolog, abordând bătălia de la Posada, scria: „Probabil că în Ţara Loviştei s-au petrecut cele două mari dezastre militare: ale lui Cornelius Fuscus (anul 87) şi al lui Carol Robert (1330)”.

Profesorul Dumitru Moţoc (1889–1969), referitor la această temă, considera că „bătălia de la Posada nu putea avea loc altundeva decât pe drumul Loviştei”.

Nicolae Stoicescu şi Florian Tucă optează tot pentru Posada lovişteană, scriind: „Aspecte de ordin strategic ne fac să opinăm tot pentru „Posada” lovişteană”. Pentru localizarea bătăliei de la Posada în Ţara Loviştei, potrivit autorilor, pledează şi un factor de ordin militar: îngustimea „defileului”, „precum şi faptul că în zonă nu există decât o singură cale de acces spre Transilvania, de la Sălătruc la Titeşti”. Referindu-se la izvoarele scrise, ei susţin că: „Acest defileu, cu malurile sale râpoase, apare şi în cele două miniaturi ale Cronicii pictate de la Viena”.

În anul 1980, Paul Ioan Cruceană (1911–1999) publică un articol referitor la localizarea Posadei. De la început, autorul precizează că „se cade să reconsiderăm observaţia făcută de profesorul Ion Conea, care afirma că maghiarii cunoşteau perfect drumul Loviştei, ca unii ce stăpâniseră, iar în ajunul bătăliei mai stăpâneau încă întreaga Ţară a Loviştei. Este deci greu să credem că ei s-ar fi lăsat duşi de oamenii lui Basarab pe cine ştie ce altă cale, unde să fi suferit înfrângerea”. Despre Carol Robert scria, că „spre a ajunge în Ungaria, el trebuia să folosească drumul Loviştei, singurul indicat pentru starea în care se afla armata sa”.

De asemenea, Manole Neagoe scria în anul 1981, că: „În loc de fapte de vitejie strălucite, Carol Robert de Anjou se vedea silit să se retragă fără nici o izbândă. A apucat drumul cel mai scurt care-l scotea în Transilvania, prin Ţara Loviştei”.

Referindu-se la Ion Conea, Constantin Rezachevici afirma în 1985, că acesta, fără să amintească ceva despre părerea lui Aurelian Sacerdoţeanu, a elaborat ipoteza pe care o socotea originală, „a desfăşurării bătăliei în Ţara Loviştei, care de atunci şi până azi întruneşte adeziunea majorităţii celor care s-au ocupat de localizarea acestei lupte”.

În anul 2002, Ştefan Pascu şi Răzvan Theodorescu afirmau că: „În lipsa documentelor edificatoare, întoarcerea armatei lui Carol Robert de Anjou de la Curtea de Argeş pe drumul Loviştei este o supoziţie logică şi de bun simţ ce se bazează pe argumentul distanţei dintre Curtea de Argeş şi Transilvania”.

Pornind de la convingerea că lupta de la Posada nu putea să aibă loc altundeva decât pe vechiul drum al Loviştei, Dumitru Moţoc abordează în anul 2003 problema identificării locului precis unde putea avea loc istorica bătălie, „dar este limpede că certitudinea nu va putea fi dată decât de eventuale probe materiale, obţinute prin cercetări arheologice”. De asemenea, el scria că: „Istoricii, etnologii, geografii, vin cu argumente tot mai convingătoare că împlinirea dorinţei de statalitate a românilor s-a înfăptuit sub semnul spadei, arcului şi săgeţii..., aici, în Lovişte”, iar Marian Pătraşcu considera în anul 2006, că: „Un prim argument în favoarea Posadei loviştene ar fi acela că după apariţia ipotezei lui Conea, Iorga nu a reacţionat în nici un fel”.

Cărturarul Eugen Petrescu (n. 1959), în anul 2007, abordând tematica bătăliei de la Posada, scria că: „La 1330, oştenii lui Basarab I au câştigat o mare victorie în lupta dusă împotriva oştilor maghiare conduse de Carol Robert de Anjou... Încurcătura în care a fost pus l-a forţat să ia hotărârea de a fugi în Ardeal, prin Ţara Loviştei. Grosul oştirii maghiare a pornit în mare grabă către Olt, dar la Posada, pe Valea Băiaşului, în zona Perişani – Pripoarele, a fost aşteptată de oastea lui Basarab I, unde după luptele date în perioada 9–12 noiembrie 1330, ungurii sunt zdrobiţi complet”, iar ulterior, scria: „De remarcat este şi faptul că majoritatea cercetătorilor, care s-au aplecat asupra acestui important moment din istoria noastră, au localizat perimetrul desfăşurării bătăliei din 9–12 noiembrie 1330, în una din strâmtorile loviştene cunoscută sub numele de Pripoare (Pripoara în vorbirea locală) sau Posada de la Pripoarele Perişanilor, din Defileul Băiaşului”.

În Monografia comunei Câineni, editată în anul 2008, Marian Pătraşcu şi Nicolae Daneş recunosc că „locul bătăliei de la Posada este încă disputat printre istoricii contemporani, în ciuda oficializării lui în Ţara Loviştei”. Însă, în anul următor, Alexandru Madgearu considera că: „Amplasarea bătăliei dintre Basarab I şi Carol Robert în Ţara Loviştei a fost clarificată în urma criticii izvoarelor disponibile şi a cercetărilor de topografie şi de geografie istorică”, iar în anul 2010, învăţătorul loviştean Florea Vlădescu spunea că Ion Conea, în anul 1934 a lansat ipoteza că bătălia din anul 1330 s-a dat pe vechiul drum de ieşire din Ţara Românească, în Loviştea, „afirmaţie reluată şi susţinută cu argumente serioase”. Iar în 2012, autorii Vasile Mărculeţ şi Ioan Mărculeţ scriau că bătălia din 1330 „prezintă numeroase aspecte controversate”, unul îl reprezintă localizarea bătăliei. În concluzie, Doru Căpătaru scria în 2014: „Fără a considera elucidată problema localizării geografice a Posadei, considerăm că, în vederea consolidării şi transformării ipotezei în certitudine, se impun cercetări multidisciplinare în zonă, acţiuni care nu s-au făcut, din păcate nici în Loviştea”. De asemenea, în anul 2013, preotul Nicolae Moga scria: „Posada din Loviştea este considerată de istoriografia noastră, teatrul acestei lupte”. 

Vasile Mărculeţ şi Ioan Mărculeţ scriau în anul 2014:  „Referitor la regiunea Loviştei, cea mai mare parte din cei circa 35 de kilometri cât măsoară traseul propus este un drum de coastă, situaţie în care nimic nu ar fi putut opri forţele maghiare, care puteau fi atacate doar dintr-o singură parte, să se replieze la baza pantei... În acest caz, prinderea în totalitatea ei în ambuscadă ar fi fost imposibilă”.

În anul 2015, profesorul Dinică Ciobotea afirma: „În Posada lovişteană s-a consumat cel de-al treilea război din timpul războiului dintre Carol Robert de Anjou – regele Ungariei şi Basarab Vodă – domnul Ţării Româneşti, după cele de la Severin şi castrul Argias”. Tot în anul respectiv, istoricul Radu Ştefan Vergatti, referindu-se la bătălia de la Posada, scria: „Configuraţia terenului, traseul drumurilor medievale – în special a drumului „codrului” – ne face să ne raliem celor ce au susţinut cea mai logică localizare a celor două bătălii dintre 9–12 noiembrie 1330: Ţara Loviştei”.

Va urma...

Arhimandrit Veniamin Micle, Mănăstirea Bistrița, Vâlcea