Argumente istorico-arheologice pentru Posada bistriţeană

Pentru Posada bistriţeană, există şi o serie de argumente istorico-arheologice păstrate în anumite documente. Dintre ele, vom prezenta pe cele mai importante.

Poarta din Cheile Bistriţei

Potrivit unei afirmaţii a regelui Carol Robert de Anjou, referitoare la Posada, „bătălia s-a dat dincolo de poartă”. Se ştie că iniţial, la un anumit punct, stâncile din dreapta şi stânga râului Bistriţa erau unite în partea superioară, formând o adevărată „poartă”, care s-a păstrat până în prima jumătate a secolului al XX-lea, când s-a surpat. Apoi, spaţiul a fost lărgit cu ocazia construirii căii ferate din defileu. Amintirea acestei porţi, existentă în Cheile Bistriţei, s-a păstrat în tradiţia locală; majoritatea persoanelor vârstnice relatează despre ea.

În secolul al XIX-lea, imaginea porţii a fost redată de anumiţi pictori, gravori şi literaţi. Astfel, pictorul şi fotograful Henric Trenk (1818–1892), născut în Elveţia, cunoscut pentru peisajele sale romantice şi asocierea sa cu scriitorul şi arheologul Alexandru Odobescu (1834–1895), a imortalizat în anul 1860 monumentala poartă din Defileul Bistriţei.

De asemenea, pictorul şi graficianul maghiar din Transilvania, Carol Popp de Szathmári (1812–1887), a fost primul fotograf de artă şi documentarist din Regatul Român şi unul dintre primii zece fotografi din Europa. Trecând în anul 1869 pe la Mănăstirea Bistriţa, rămâne profund impresionat de peisajul bistriţean, încât realizează o admirabilă scenă peisagistică, intitulată: „Matca la Bistriţa”.

Albia Râului Bistrița, 1867

Cheile Bistriței, Matca Râului Bistrița, 1867

Malul Râului Bistrița (Matca la Bistrița), 1867

Râul Bistrița

Râul Bistrița, 1866

Mai mult, în anul 1868, litograful, gravorul şi ilustratorul Dieudonné Auguste Lancelot (1822–1894) a publicat o carte intitulată, De la Paris la Bucureşti, conversaţii geografice, descriind mai multe zone ale ţării. Cu această ocazie, vizitează şi Mănăstirea Bistriţa. Încântat de Cheile Bistriţei, le descrie, menţionând şi poarta formată dintr-o „imensă şi sumbră arcadă”. Iată ce scrie călătorul francez: „În spatele mănăstirii, se deschide o trecătoare cu imenşi pereţi perpendiculari, care adăposteşte mai întâi două frumoase grădini, dar care îndată, îngustându-se şi înălţând grămezi de stânci, lasă abia puţin loc apelor nebune şi săltăreţe ale Bistriţei, torent care cade în cascade din această înfricoşătoare fundătură, unde este imposibil de a pătrunde dincolo de o imensă şi sumbră arcadă formată prin două postamente de stânci sprijinite una de alta. Sub această arcadă, apele se despart şi se revarsă într-o prăpastie în fundul căruia se observă mari roci verzui care par a se agita sub valurile de spumă”.

Cheile Bistriței

Mănăstirea Bistrița

Deci, aceasta este „poarta” la care se referă regele Carol, după care s-a dat bătălia, adică în Defileul Bistriţei.

Muntele românilor

Un document foarte important este fragmentul dintr-un Act emis la 7 aprilie 1331 de Conventul din Szekszárd comitelui Ygeyk şi fiului său Petru. Printre altele, menţionează participarea lor la campania din Ţara Românească, precum şi precizarea că bătălia s-a dat în vreme ce oastea regelui Carol străbătea dincolo de „muntele românilor”. Istoricul Sergiu Iosipescu traduce documentul astfel: „Mai cu seamă în oştirea de acum a domnului Carol, din mila lui Dumnezeu prea strălucitul rege al Ungariei, în vreme ce acelaşi domn rege a fost lovit şi dovedit de voievodul Basarab în curmezişul muntelui românilor”. Autorul scrie că, victoria din noiembrie 1330 a fost câştigată de români la trecerea oastei cotropitoare ungare, acum alungate, prin munţii de la frontiera Țării Româneşti cu Transilvania. Dar Diploma abatelui mănăstirii din Szekszárd dovedeşte în plus stăpânirea românească asupra masivului muntos dintre Valea Oltului şi a Prahovei, pe ambele versante.

Totuşi, trebuie remarcat că, în anul 1532, umanistul şi teologul transilvănean de origine saxonă, Johannes Honterus (1498–1549) din Braşov, publică la Basel, pentru prima dată Harta Transilvaniei. Din punct de vedere cronologic, lucrarea reprezintă cea dintâi hartă a unei părţi din România, respectiv a Transilvaniei, realizată de un locuitor al acestor ţinuturi; ea a stat la baza hărţilor Transilvaniei publicate ulterior de Sebastian Münster (1489–1552), Abraham Ortelius (1527–1598) sau Gerardus Mercator (1512–1594). Se cuvine precizat faptul că Johannes Honterus foloseşte prima oară omonimul „Alpes” pentru Munţii Făgăraş. Astfel că, ei nu puteau fi numiţi în anul 1331 „Alpem Olacorum”, unde ar fi avut loc bătălia de la Posada. Ulterior, Munţii Făgăraş au fost numiţi „Alpii Transilvaniei” de geograful Emmilien de Martone (1873–1955).

Muntele Românilor trebuie căutat în altă parte, între râurile Olt şi Jiu, unde se află Munţii Căpăţânii. Precizăm că, în vechime, aceşti munţi se numeau „Muntele Român”, cum adevereşte o hartă de la Academia Română din secolul al XVIII-lea. Este logic, privind munţii din zona respectivă, constatăm că există trei munţi paraleli: la nord, ai Cibinului; la mijloc, ai Lotrului, iar la sud ai Căpăţânii; pe acesta, ungurii l-au numit „Alpem Olacorum”, adică Muntele Românilor, fiind stăpânit de români. Probabil, ulterior a primit numele actual de la craniile descoperite în zonă, rămase din lupta de la Posada. De asemenea, în această regiune, apare cel mai frecvent toponimul „Roman”; menţionăm numai culmea sudică numită Piatra Roşie ― Roman ― Plaiul Vaideeni, pe care pătrund, în zona centrală a Munţilor Căpăţânii, o serie de trasee turistice.

Referitor la Muntele Românilor, călătorii străini prin Ţările Române au consemnat existenţa „sub muntele Valahului”, a unei biserici ridicată în cinstea victoriei de la Posada din anul 1330 şi a amintirii celor dispăruţi în bătălie. Şi se mai spune că această biserică se afla pe drumul care duce de la Giurgiu, în Transilvania, deci pe un drum al sării, o rută principală, „cale de două zile călare faţa de Sibiu”. Se ştie că principalele căi de comunicaţie, care străbăteau Oltenia medievală, adică „Drumul Mare sau al Mehedinţilor” care lega vestul de estul regiunii şi „Drumul ungurenilor” de la Giurgiu treceau pe la poarta Mănăstirii Bistriţa, unde se uneau şi treceau peste munţi spre localitatea Mălaia, apoi la Sibiu.

Schitul Sfântului Mucenic Procopie

Cu ocazia „Simpozionului Posada 650”, întrunit la Râmnicu Vâlcea în data de 8 noiembrie 1980, marele cercetător istoric Preotul Dumitru Bălaşa a susţinut, referitor la bătălia de la Posada, că: „Pentru identificarea locului luptei capitale cu armatele compozite, conduse de Carol Robert, va trebui căutată mănăstirea ridicată pe locul respectiv”. Iată că, după aproximativ 40 de ani, s-a împlinit dorinţa marelui istoric.

Se ştie că, în practica voievozilor români exista rânduiala ca, în urma unei victorii obţinute într-un război, să ridice o biserică închinată unui sfânt militar. Istoria Bisericii Române dovedeşte că unul dintre sfinţii preferaţi, alături de marii mucenici Gheorghe şi Dimitrie, a fost Sfântul Mare Mucenic Procopie († 303), care s-a născut în Ierusalim şi a trăit pe vremea împăratului Diocleţian (244–311).

În Ţara Românească, sunt menţionate două biserici închinate Sfântului Mucenic Procopie, construite ca urmare a unor victorii în războaie. Referitor la bătălia de la Posada din anul 1330, cronicarul polonez Maciej Strijkowski scria: „Carol, regele Ungariei, a pornit fără pricină război împotriva lui Basarab, domnul Munteniei; a fost biruit, prin şiretenie de munteni şi de moldoveni, aşa încât cu o mică suită abia a scăpat regele de măcel în Ungaria. Pe acel loc unde a fost bătălia, muntenii au clădit o mănăstire”, pe care cronicarul a văzut-o în anul 1574, venind din Turcia, dincolo de orăşelul Gherghiţa. Biserica respectivă trebuia să fi fost o construcţie mai veche din lemn, cu hramul Sfântul Procopie, despre care, hrisoavele spun că la 1641, Matei Basarab învinge la Nenişori, nu departe de Gherghiţa, pe Vasile Lupu şi reface ctitoria, numind-o Biserica Domnească „Sfântul Procopie”.

Informaţia este foarte importantă, pentru faptul că aflăm pentru prima dată că pe locul bătăliei de la Posada s-a construit o mănăstire închinată Sfântului Procopie, amintire păstrată în memoria colectivă. Dar relatarea cronicarului polonez Maciej Strijkowski nu corespunde cu locul posibil al confruntării de la Posada, motiv pentru care trebuie să ne orientăm spre Defileul Bistriţei, unde a existat schitul închinat Sfântului Mucenic Procopie.

Arhimandritul cronicar Chiriac Râmniceanu, care a învăţat în Şcoala mănăstirească de la Bistriţa, relatează că monahii bătrâni i-au spus că a avut loc zidirea „Bistriţii la leat 1300 şi mai ceva…, fiind acolea o bisericuţă mică de lemn”, deci pe la anul 1330. Despre acest schit, învăţatul rus Kovalevski relata, prin anul 1845, că a existat înainte de fondarea Mănăstirii Bistriţa.

De asemenea, în viaţa banului Barbu Craiovescu se relatează că atunci când avea 18 ani a fost prins de turci şi dus la Ţarigrad, ferecat în lanţuri şi condamnat la moarte. În ajunul executării sentinţei capitale, stabilite pe 8 iulie, tânărul petrece noaptea în priveghere, rugând pe Marele Mucenic Procopie să-i salveze viaţa. Dimineaţa, intrând în celulă, temnicerii au rămas uimiţi, văzând că lipseşte condamnatul. În aceeaşi dimineaţă, egumenul Schitului de la Bistriţa află pe Barbu în biserică, prosternat în faţa icoanei Sfântului Procopie, legat la mâini şi la picioare cu obezi de fier! Ca recunoştinţă, pentru izbăvirea supranaturală, tânărul boier hotărăşte ca, în locul modestului schit, să înalţe o mănăstire monumentală, ctitorind astfel Mănăstirea Bistriţa olteană.

Mănăstirea „Schimbarea la Faţă”

În jurul anului 1350, la intrarea în Defileul Bistriţei, a fost construită Mănăstirea „Schimbarea la Faţă” sub influenţa mişcării isihaste. Se ştie că Nicolae Alexandru Basarab, domnul Ţării Româneşti, era un adept al acestei mişcări de profundă spiritualitate creştină, dezvoltată la Paroria, în sudul Dunării. În corespondenţa Sfântului Grigorie Sinaitul, dascălul de la Paroria, întreţinută cu „împăraţii pământului”, este menţionat şi Nicolae Alexandru I al Valahiei, la început asociat la domnie de tatăl său, Basarab I, apoi singur stăpânitor (1352–1364). Credem, că domnitorul a intenţionat să imortalizeze evenimentele din anul 1330, petrecute în aceste locuri, prin ctitorirea unei mănăstiri care durează şi astăzi, fiind cunoscută sub denumirea de „Biserica Bolniţă” a Mănăstirii Bistriţa.

Descoperirea unor piese militare

În urma dezastrului de la Posada bistriţeană, pe locul bătăliei au rămas imense cantităţi de piese militare, care au fost recuperate de învingători. Cronica pictată precizează că, valahii „au pus mâna pe foarte multe arme şi haine de preţ ale tuturor celor căzuţi şi bani în aur şi argint şi vase preţioase şi brâuri de sabie şi multe pungi cu groşiţe late şi mulţi cai cu şei şi cu frâie ce toate le-au luat şi le-au dus lui Bazarad Voievod”. Deci, românii au recuperat de pe câmpul de luptă toate obiectele de valoare, motiv pentru care nu se găsesc multe piese militare la locul confruntării de la Posada. Totuşi, sporadic au mai rămas unele exemplare.

În ultimul deceniu al secolului al XX-lea, când s-a construit hidrocentrala pe râul Bistriţa, la toponimul „Între Râuri”, s-au descoperit câteva piese militare de origine maghiară. În anul 1996, am finalizat monografia Mănăstirea Bistriţa Olteană. Printre alte documente, am evidenţiat şi un hrisov emis de voievodul Vlad Vintilă de la Slatina (1532–1535) care preciza că, „au jefuit ungurii mănăstirea şi au tăiat şi pe călugări”.

Citind cartea, prof. Petre Bardaşu, directorul Muzeului de Istorie din Râmnicu Vâlcea, a considerat că armele datează din perioada respectivă. Însă concluzia este greşită. Actul se referea la evenimentele din anul 1530, când Moise Vodă (1529–1530), mazilit de turci şi refugiat în Transilvania, revine cu sprijin militar din partea lui Ștefan Mailat, viitorul voievod transilvănean (1534–1540), pentru înfruntarea otomanilor care aduceau pe noul domn, Vlad Înecatul (1530-1532). Confruntarea oştirilor are loc la 29 august; atunci cad mulţime de oşteni, în frunte cu voievodul Moise şi marele Ban Barbu al II-lea Craiovescu. În aceste împrejurări, ungurii atacă şi devastează aşezământul monahal, dar ei n-au pătruns spre mănăstire pe Defileul Bistriţei, ci pe drumul Ungurenilor care venea de la Sibiu la Curtea de Argeş şi trecea prin apropierea mănăstirii.

Pentru clarificarea problemei, am solicitat cărturarului Petre Cichirdan şi jurnalistului de investigaţii Gheorghe Jianu din Râmnicu Vâlcea să facă o vizită la Muzeu, unde să identifice obiectele respective. Cercetând registrele de intrare, au găsit înregistrate câteva piese: o cămaşă de zale şi două biciuri de luptă cu buzdugan şi lanţ, datând din secolele XIII–XV. Ele au fost înregistrate în anul 1995, sub numărul de inventar 442/1995. Deci, piesele se încadrează în perioada secolului al XIV-lea, când s-a dat bătălia de la Posada.

Arhimandrit Veniamin Micle, Mănăstirea Bistrița, Vâlcea

Localizarea bătăliei de la Posada în dreapta Oltului

O serie de istorici au intuit mai bine adevărul istoric, localizând bătălia de la Posada din anul 1330 în dreapta Oltului. Majoritatea dintre ei s-au orientat însă spre Banatul de Severin. Iată care sunt localizările propuse.

Posada din Banatul de Severin (1875)

Unii istorici, care s-au bazat pe afirmaţiile cronicilor maghiare, potrivit cărora, după înfrângerea lui Carol Robert, regele s-a oprit mai întâi la Timişoara, apoi la Vişegrad, susţin că bătălia din anul 1330 a avut loc în Banatul de Severin. Astfel, istoricul Bogdan Petriceicu Hasdeu, în lucrarea sa Istoria critică a românilor (1873–1874), în care studiază secolul al XIV-lea, menţionează „catastrofa regelui Carol Robert pe la 1330 în codrii Severinului”.

În anul 1984, istoricul Constantin Rezachevici localizează bătălia dintre Basarab I şi Carol Robert tot în Banatul de Severin. Mai mult, el consideră că „foarte probabil, ambele lupte, din 1330 şi 1395, au avut loc pe teritoriul Banatului de Severin, deşi niciuna din ele nu poate fi precis localizată în cadrul acestuia”.

Totuşi, nu toţi istoricii acceptă această ipoteză. Dintre ei, Ovidiu Cristea, referitor la ipoteza localizării bătăliei în Banatul de Severin, este de părere că sunt ceva argumente, dar nu decisive. Iată opinia sa: „Dacă regele ungur a intrat pe la Severin şi a străbătut o bună bucată suferind, după spusele cronicii, de foame, de tot felul de neajunsuri, fiind un sezon foarte înaintat, spre sfârşitul toamnei (foarte târziu pentru o campanie medievală), drumurile erau foarte proaste, vremea probabil neprielnică, greu de procurat provizii, e de presupus că, o dată ce a renunţat să cucerească Ţara Românească, Carol a încercat să se retragă pe drumul cel mai scurt care ar fi fost pe Defileul Oltului”.

Posada din Cheile Crainei (1899)

Unii istorici, care au încercat să localizeze bătălia pe teritoriul Severinului, afirmă cu probabilitate că ea s-a petrecut în Cheile Crainei, în strâmtorile dintre Orşova şi Mehadia, care se potrivesc cu descrierea acelor locuri: o vale îngustă prelungită, mărginită de cline pline de stânci uriaşe cuprinse de o pădure neagră, în care se înfundase armata maghiară.

Primul adept al acestei ipoteze este Patriciu Drăgălina (1849–1917), bănăţean de origine. Una dintre preocupările sale a fost şi istoria Banatului de Severin. În cadrul acestor studii, autorul abordează şi bătălia de la Posada. Astfel, în anul 1899 susţinea că bătălia de la Posada a avut loc în „Cheile Crainei”, undeva între Orşova şi Mehadia. Iată ce scria el: „E probabil că lupta s-a întâmplat pe teritoriul Severinului, în Cheile Crainei, în strâmtorile dintre Orşova şi Meedia, asupra cărora se potriveşte descrierea acelor locuri unde se vărsară şiroaiele de sânge: o vale îngustă prelungită, mărginită de cline pline de stânci uriaşe cuprinse de o pădure neagră, în care se înfundase armata maghiară. Din această vale, de altcum bogată în evenimente istorice, ajunge călătorul cel mult în 2 zile în Timişoara, locul de scăpare al regelui zdrobit”.

De asemenea, unii istorici, bazaţi pe cronicile maghiare care afirmă că, după înfrângere, Carol Robert nu s-a mai oprit până la Timişoara şi de acolo până la Vişegrad, susţin că bătălia de la Posada din 1330 s-a dat în Banatul de Severin. Opinie asemănătoare a formulat Constantin Rezachevici, afirmând că bătălia s-a dat chiar „în Valea Cernei, în porţiunea dintre Dunăre şi Mehadia”, iar Neagu Djuvara optează pentru localizarea „în Cheile Crainei, între Orşova şi Mehadia”.

Ion Conea nu acceptă această ipoteză, scriind: „Să începem de aici şi să spunem mai întâiu că pentru a identifica locul luptei, nu e nevoie numai de acea, (importantă şi necesară, totuşi) asemănare izbitoare pe care o pretinde autorul; în adevăr, poate că asemănarea ar fi şi mai mare cu „Posada Gurenilor” din Gorj sau cu „Cheile Crainei”, ceea ce, totuşi, nu va face pe niciun cercetător din zilele noastre să mai caute pe acolo vatra marii victorii din 1330”. De asemenea, istoricul Constantin C. Giurescu consideră că: „Opinia era determinată de interesul autorului pentru istoria Banatului de Severin, mai ales că Patriciu Drăgălina nu aducea nicio dovadă în sprijinul ipotezei sale”. Singurul argument adus de autor este faptul că regele Carol Robert de Anjou, după înfrângere, s-a oprit din fugă la Timişoara.

Mai mult, Constantin Rezachevici scria: „Glasul stingher al lui Patriciu Dragalina, care la sfârşitul secolului trecut afirma, e drept fără a se baza pe vreun izvor, că bătălia s-a dat undeva „în Cheile Crainei, în strâmtorile dintre Orşova şi Meedia, a fost înregistrat doar ca o simplă curiozitate istoriografică, socotindu-se desigur şi nu departe de adevăr, că părerea sa provenea din interesul exclusiv pentru obiectul său de studiu: istoria Banatului de Severin, iar ulterior scria că: „Opinia era determinată de interesul autorului pentru istoria Banatului de Severin, mai ales că Patriciu Drăgălina nu aducea nicio dovadă în sprijinul ipotezei sale”.

De asemenea, autorii Vasile Mărculeţ şi Ioan Mărculeţ, revenind la propunerile făcute de diverşi specialişti, consideră că: „Localizarea bătăliei în Banatul Severinului ― cea mai lungă rută de revenire în Transilvania pentru care suveranul maghiar ar fi putut opta ― este exclusă, cel puţin, din două puncte de vedere. În primul rând, prin alegerea lungului drum al Severinului, Carol Robert şi-ar fi supus oastea unor noi privaţiuni în prag de iarnă. Pe lângă lungimea sa, zona fusese devastată de forţele regale în timpul ofensivei, ea nemaifiind capabilă să asigure subzistenţa trupelor. În al doilea rând, apare ca un non-sens alegerea de către Basarab I ca loc al ambuscadei Severinul, aflat sub stăpânire maghiară. Optând pentru o asemenea decizie, domnul Ţării Româneşti ar fi riscat să fie prins între forţele comandate de Carol Robert, care reveneau din Ţara Românească şi cele care rezidau în Banatul de Severin”. Ideile sunt reluate şi peste doi ani, în alt studiu referitor la localizarea evenimentului.

Posada din Munţii Gorjului (1901)

O ipoteză referitoare la localizarea bătăliei de la Posada este cea din Munţii Gorjului, care a fost susţinută de două mari personalităţi ale culturii române: George Coşbuc şi Grigore Tocilescu.

Primul, care a lansat ipoteza localizării bătăliei în Munţii Gorjului, a fost George Coşbuc (1866–1918), renumit poet, critic literar şi traducător, fiind ales membru titular al Academiei Române (1916). Pasionat de trecutul istoric al poporului român, în anul 1901 a scris cartea Ţara Basarabilor. În această lucrare, autorul plasează Posada în Munţii Gorjului. Cu privire la bătălie, referindu-se la râul Olt, autorul menţionează munţii: „La stânga ai Făgăraşului, la dreapta ai Gorjului. Veşnic locaş al libertăţii şi-al numelui românesc, până unde n-au pătruns, citând statornicie, niciodată duşmanii cari au cotropit şesurile!”.

Bun cunoscător al izvoarelor istorice, autorul relatează evenimentele potrivit cronicilor. Cu privire la localizarea bătăliei de la Posada, autorul scrie: „Dar şi pe cei creştini, cari ne-au fost duşmani, i-am învăţat noi minte câteodată, cum să se poarte cu alţi creştini şi cum să-şi astâmpere prea marea fudulie faţă cu cei mai mici. V-am povestit într-alt loc, cum a venit odată craiul Robert al ungurilor „cu toată puterea lui”, cum zice Cronica de atunci, să ne ia Oltenia şi să scoată de barbă pe Alexandru Vodă din vizuina lui şi cum Alexandru a apucat pe unguri la Posada în Gorj şi i-a bătut aşa de rău, încât au murit ca muştele ungurii şi însuşi fălosul rege abia a scăpat cu fuga îmbrăcat în haine de slugă”.

Opinia poetului George Coşbuc a fost adoptată şi de Grigore Tocilescu (1850–1909), recunoscut istoric, arheolog, epigrafist şi folclorist, membru titular al Academiei Române (1890). Abordând problema Posadei, autorul stabileşte bătălia undeva în munţii Gorjului, considerând că au avut loc două bătălii: una, la „Curtea de Argeş cea bine întărită”, iar alta, în „munţii Gorjului, pe când el voia a se întoarce acasă”, adică regele Carol Robert.

Posada Gurenilor (1929)

Localitatea Gureni este un sat în comuna Peştişani din judeţul Gorj. Tradiţia despre bătălia de la Posada că ar fi avut loc la Gureni în Munţii Gorjului, a fost consemnată de gorjeanul Nicolae al Lupului, pseudonimul literar al lui Nicolae I. Popescu (1881–1963), pe care o publică în lucrarea sa, Posada Gurenilor. Povestiri din alte vremi, apărută la Craiova (1929). Printr-o scrisoare, Ion Conea i-a cerut unele precizări, la care autorul îi răspunde următoarele: „Am auzit povestirea cu Posada Gurenilor şi cu localizarea acolo a luptei, când aveam vârsta de vreo zece ani; sunt, de atunci, cam 40 de ani, deci cam prin 1891. Am auzit-o de la călugărul-stariţ al Tismanei Irodion, care avea între 65–75 de ani; iar „Posada Gurenilor” însemnează defileul sau gâtul strâmtorat al văii ce urcă din susul satului Gureni în munte, având ca fir apa Bistriţei ce izvorăşte din „muntele Boului”, judeţul Gorj, nord-vest de Târgu Jiu”. Ion Conea comentează: „E curioasă această localizare tot la o Posadă, înainte de localizarea domnului Iorga la Posada cea de pe Dâmboviţa”.

Unii cercetători nu sunt de acord cu această opinie. Astfel, Paul Ioan Cruceană scria că: „Traversarea Oltului de pe malul drept pe cel stâng constituie un fapt ce destramă ipotezele care se referă la Cheile Crainei, munţii Gorjului, Gureni. De asemenea, Marian Pătraşcu nu acceptă localizarea Posadei la Gureni, în Munţii Gorjului, nici alte „posade” de aiurea.

Posada din culoarul Timiş–Cerna (1980)

Istoricul Constantin Rezachevici abordează prima dată tema bătăliei de la Posada în anul 1980, pe care o descrie, fără să facă vreo referire la localizarea ei. Tot în anul respectiv, prezenta la Curtea de Argeş, ipoteza localizării ei în culoarul Timiş–Cerna, care va fi publicată în 1987. În anul 1984, sugera ideea că ea a avut loc în Valea Cernei, pe unde intraseră oştile lui Carol Robert de Anjou, susţinând că regele n-a avut niciun motiv să se grăbească a ieşi din Ţara Românească după ce a asediat cetatea Argeş, fiindcă avea toate forţele intacte şi căuta să dea bătălia decisivă contra lui Basarab I. De aceea, el nu trebuia să apuce drumul cel mai scurt către ieşirea din Ţara Românească.

Plecând de la câteva considerente, precum faptul că atât la venire, cât şi la întoarcere, oastea regală a lui Carol Robert de Anjou a trecut prin Timişoara, că bătălia s-a dat dincolo de „muntele românilor”, potrivit documentului din 7 aprilie 1331, adică la apus de Vlaşcu Mic, cum se numeau în epoca medievală munţii Cernei, Constantin Rezachevici scria în anul 1991, că bătălia „poate fi localizată în Banatul de Severin, undeva în culoarul montan Timiş–Cerna, mai probabil între Orşova şi o porţiune la nord de Mehadia”. Se ştie că, venind de la Timişoara, Carol Robert a intrat în Ţara Românească prin Banatul de Severin, pe străvechiul drum roman, sau „drumul sării”, prin culoarul Timiş–Cerna, drumul obişnuit care lega Ungaria de Ţara Românească. Autorul consideră că, „în lumina izvoarelor documentare înfăţişate, în stadiul actual al cunoştinţelor, ipoteza ştiinţifică care plasează bătălia din 1330 în Banatul de Severin poate fi considerată, aşadar, ca reflectare a realităţii”. El mai aduce un argument ― care l-ar fi împiedicat pe Carol Robert să aleagă retragerea prin Transilvania ― motiv ignorat de toţi cei care s-au ocupat de rezolvarea acestei probleme; este vorba de evenimentele din Transilvania şi, îndeosebi, de relaţiile regelui cu sibienii, prin ţinutul cărora ar fi trebuit să treacă. Relaţiile erau încordate, sibienii fiind ultimii transilvăneni care s-au supus autorităţii regale, după ce Carol Robert înăbuşise în sânge (1324) răscoala ce izbucnise în sudul ţării. În consecinţă, autorul scrie: „Ca atare, ţinând seama de imprecizia izvoarelor din veacul XIV în privinţa detaliilor de teren, ca şi de faptul că ele nu amintesc un anume toponim, ceea ce putem stabili, în stadiul actual al documentării, este nu indicarea exactă a unei anume văi sau vâlcele, ca loc de desfăşurare a luptei, ci a colţului de ţară în care aceasta s-a desfăşurat”. De asemenea, el este de părere că „bătălia din 1330, să nu mai fie numită „de la Posada”.

Unii acceptă ipoteza lansată de Constantin Rezachevici. În acest sens, profesorul Ionel-Claudiu Dumitrescu scria în anul 2012: „Mai aproape de adevăr a fost istoricul Constantin Rezachevici prin alegerea drumului îngust dintre Orşova şi Mehadia”. În 2015, istoricul Neagu Djuvara „preferă teza întoarcerii lui Carol Robert pe unde venise; Basarab I l-ar fi încercuit pe Valea Cernei”. De asemenea, în data de 14 septembrie 2018, la Biblioteca Judeţeană Vâlcea, colonelul în rezervă Marian Petrescu, cunoscut ca un iubitor al Istoriei Patriei, a prezentat punctul său de vedere în legătură cu posibila localizare a Bătăliei de la Posada din 1330, pe Valea Cernei, în Mehedinţi.

Ipoteza lansată de Constantin Rezachevici a fost imediat respinsă ca nefondată de către Nicolae Constantinescu şi Sergiu Iosipescu. Totuşi, primul consideră „teoria domnului Rezachevici drept temerară”. Nici ipoteza domnului Marian Petrescu n-a fost primită cu entuziasm. Omul de cultură Petre Cichirdan scrie: „Desigur, sala i-a cam fost ostilă din două puncte de vedere: al consilierului Arhiepiscopiei, Ştefan Zară, care a spus că domnia sa, ca român, nu-l interesează locul acestei bătălii dacă ea a avut loc în Ţara Românească (punct de vedere agreat şi de noi); şi al d-lui Gheorghe Jianu care susţine vehement punctual de vedere al Arhimimandritului Veniamin Micle de la Mănăstirea Bistriţa, care argumentează ştiinţific, pe bază de documente că bătălia de la Posada din 1330 a avut loc lângă Mănăstirea Bistriţa pe Râul Bistriţa”. De asemenea, „Primarul Perişanilor, dl. Sandu, nici nu vrea să audă de altceva decât de varianta Perişani, iar dl. Eugen Petrescu, iniţiatorul ultimelor cercetări împreună cu Facultatea de Istorie de la Craiova a salutat toate celelalte variante, altele decât cea a Perişaniului pe care până la alte dovezi, o consideră tabu!”.

Posada din Defileul Timişului (2012)

O nouă propunere pentru localizarea bătăliei de la Posada a fost lansată în anul 2012 de profesorul Ionel-Claudiu Dumitrescu, în articolul intitulat, Localizarea bătăliei de la Posada, optând pentru Defileul Timişului. În vederea argumentării ipotezei sale, autorul porneşte de la constatarea că: „Izvoarele istorice sunt relativ imprecise, dar informaţiile oferite par că descriu Poarta Orientală şi Valea Timişului… Cronica pictată de la Viena a fost analizată pe toate părţile, dar nu s-a remarcat prezenţa cheii localizării bătăliei în exprimarea aparent confuză. Luptătorii maghiari erau prinşi ca într-o corabie, ca într-o vârşă, ceea ce arată clar locul confruntării. Autorul a vrut să spună că bătălia s-a dat acolo unde se trec munţii printr-un pas extrem de îngust. Descrierea se potriveşte de minune cu regiunea dintre nord ― Mehadia  ― până aproape de Caransebeş”. Poarta Orientală, zona Teregova şi Defileul Timişului de la Armeniş erau perfecte pentru capcane. Cheile Teregovei au o lungime actuală de 2,4 kilometri şi o îngustime uimitoare… pantele cu înclinaţii de 60–70° permit existenţa pădurilor de foioase.

Cronicarul medieval a amintit de o cale cotită, închisă pe ambele părţi de râpe înalte, drumul prin defileu urmând toate meandrele râului Timiş. Cum între regiunile accidentate există porţiuni mai largi, ostaşii munteni puteau realiza uşor abatize, prisăci, folosind toporul, unealtă şi armă obişnuită din dotarea armatelor medievale româneşti.

Dezastrul a fost total. Acest atac final trebuie să fie plasat în preajma aşezării Slatina ― Timiş. Resturile armatei regelui Carol Robert au fugit spre Caransebeş şi apoi spre Timişoara. Rezultatul bătăliei nu poate fi contestat de către cineva. A fost o victorie zdrobitoare a românilor.

Plasarea în regiunea Argeşului sau Muscelului nu ţine decât de un obişnuit patriotism local. Călătorii străini găseau drumul de la Curtea de Argeş spre Sibiu drept impracticabil chiar şi la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Doar existenţa a o sută de poduri de diferite dimensiuni permitea trecerea carelor spre vama austriacă de la Câineni. Cum situaţia drumului trebuie să fi fost mult mai rea în secolul al XIV-lea, regele Carol Robert de Anjou a preferat să se retragă pe drumul cunoscut, adică pe unde venise.

Autorul crede că: „Scenariul campaniei nu poate să fie decât următorul. Oastea condusă de regele Carol Robert de Anjou trebuia să rezolve problema stăpânirii teritoriilor locuite de români în regiunile de munte şi s-a înaintat spre cetatea Severinului. Fortificaţiile de la Mehadia, Orşova şi Severin erau puncte de sprijin pentru regalitatea maghiară. Cum Basarab I nu se supunea politicii angevine, invazia a continuat în adâncimea teritoriului muntean, dar nu s-a ajuns la o ciocnire decisivă. Se poate presupune că s-a aplicat tactica pământului pârjolit şi nimicirea unor mici detaşamente de cercetare şi jaf. Cum anotimpul era destul de înaintat (nu se cunoaşte situaţia meteorologică din perioada campaniei, foarte importantă în luarea deciziilor), regele a dat ordin de retragere spre baza de plecare pe traseul parcurs şi cunoscut. În mod normal, orice armată lasă detaşamente pentru apărarea liniilor de comunicaţii şi depozite cu alimente greu perisabile. Cum coloanele de aprovizionare erau vulnerabile, pedestrimea valahă a lovit şi aici cu putere. Lovitura a fost dată în Defileul de la Teregova. Prinsă în capcană, oastea maghiară a fost obligată doar să pareze loviturile venite din toate părţile, iniţiativa tactică fiind a românilor. În final, în următoarea strâmtoare, regele a scăpat dificil cu doar o parte din faimoasa oaste cu care intrase în Ţara Românească. Cei rămaşi în defileu au căzut sub armele grele ale asaltatorilor, sau au fost luaţi în captivitate pentru plata unei răscumpărări, o metodă obişnuită în Europa acelor vremuri”.

În concluzie, autorul scrie că, „bătălia de la Posada s-a desfăşurat între localităţile Mehadia şi Slatina şi poate denumirea corectă ar fi Bătălia din Defileul Timişului. Considerăm că în acest moment enigma bătăliei de la Posada a fost dezlegată”. „Cum un popas principal amintit în izvoare al regelui fugar a fost la Timişoara, teoria despre lupta desfăşurată în micro-regiunea Poarta Orientală ― Defileul Timişului rămâne singura valabilă”, susţine Profesorul Ionel-Claudiu Dumitrescu.

Arhimandrit Veniamin Micle, Mănăstirea Bistrița, Vâlcea