Pentru
Posada bistriţeană, există şi o serie de argumente istorico-arheologice
păstrate în anumite documente. Dintre ele, vom prezenta pe cele mai importante.
Poarta din Cheile Bistriţei
Potrivit
unei afirmaţii a regelui Carol Robert de Anjou, referitoare la Posada, „bătălia
s-a dat dincolo de poartă”. Se ştie că iniţial, la un anumit punct, stâncile din
dreapta şi stânga râului Bistriţa erau unite în partea superioară, formând o
adevărată „poartă”, care s-a păstrat până în prima jumătate a secolului al
XX-lea, când s-a surpat. Apoi, spaţiul a fost lărgit cu ocazia construirii căii
ferate din defileu. Amintirea acestei porţi, existentă în Cheile Bistriţei, s-a
păstrat în tradiţia locală; majoritatea persoanelor vârstnice relatează despre
ea.
În
secolul al XIX-lea, imaginea porţii a fost redată de anumiţi pictori, gravori
şi literaţi. Astfel, pictorul şi fotograful Henric Trenk (1818–1892), născut în
Elveţia, cunoscut pentru peisajele sale romantice şi asocierea sa cu scriitorul
şi arheologul Alexandru Odobescu (1834–1895), a imortalizat în anul 1860
monumentala poartă din Defileul Bistriţei.
De
asemenea, pictorul şi graficianul maghiar din Transilvania, Carol Popp de
Szathmári (1812–1887), a fost primul fotograf de artă şi documentarist din
Regatul Român şi unul dintre primii zece fotografi din Europa. Trecând în anul
1869 pe la Mănăstirea Bistriţa, rămâne profund impresionat de peisajul
bistriţean, încât realizează o admirabilă scenă peisagistică, intitulată:
„Matca la Bistriţa”.
Albia Râului Bistrița, 1867
Cheile Bistriței, Matca Râului Bistrița, 1867
Malul Râului Bistrița (Matca la Bistrița), 1867
Râul Bistrița
Râul Bistrița, 1866
Mai
mult, în anul 1868, litograful, gravorul şi ilustratorul Dieudonné Auguste
Lancelot (1822–1894) a publicat o carte intitulată, De la Paris la Bucureşti,
conversaţii geografice, descriind mai multe zone ale ţării. Cu această
ocazie, vizitează şi Mănăstirea Bistriţa. Încântat de Cheile Bistriţei, le
descrie, menţionând şi poarta formată dintr-o „imensă şi sumbră arcadă”. Iată
ce scrie călătorul francez: „În spatele mănăstirii, se deschide o trecătoare cu
imenşi pereţi perpendiculari, care adăposteşte mai întâi două frumoase grădini,
dar care îndată, îngustându-se şi înălţând grămezi de stânci, lasă abia puţin
loc apelor nebune şi săltăreţe ale Bistriţei, torent care cade în cascade din
această înfricoşătoare fundătură, unde este imposibil de a pătrunde dincolo de
o imensă şi sumbră arcadă formată prin două postamente de stânci sprijinite una
de alta. Sub această arcadă, apele se despart şi se revarsă într-o prăpastie în
fundul căruia se observă mari roci verzui care par a se agita sub valurile de
spumă”.
Deci,
aceasta este „poarta” la care se referă regele Carol, după care s-a dat
bătălia, adică în Defileul Bistriţei.
Cheile Bistriței
Mănăstirea Bistrița
Muntele românilor
Un
document foarte important este fragmentul dintr-un Act emis la 7 aprilie 1331 de Conventul din Szekszárd comitelui
Ygeyk şi fiului său Petru. Printre altele, menţionează participarea lor la
campania din Ţara Românească, precum şi precizarea că bătălia s-a dat în vreme
ce oastea regelui Carol străbătea dincolo de „muntele românilor”. Istoricul
Sergiu Iosipescu traduce documentul astfel: „Mai cu seamă în oştirea de acum a
domnului Carol, din mila lui Dumnezeu prea strălucitul rege al Ungariei, în
vreme ce acelaşi domn rege a fost lovit şi dovedit de voievodul Basarab în
curmezişul muntelui românilor”. Autorul scrie că, victoria din noiembrie 1330 a
fost câştigată de români la trecerea oastei cotropitoare ungare, acum alungate,
prin munţii de la frontiera Țării Româneşti cu Transilvania. Dar Diploma abatelui mănăstirii din
Szekszárd dovedeşte în plus stăpânirea românească asupra masivului muntos
dintre Valea Oltului şi a Prahovei, pe ambele versante.
Totuşi,
trebuie remarcat că, în anul 1532, umanistul şi teologul transilvănean de
origine saxonă, Johannes Honterus (1498–1549) din Braşov, publică la Basel,
pentru prima dată Harta Transilvaniei. Din punct de
vedere cronologic, lucrarea reprezintă cea dintâi hartă a unei părţi din
România, respectiv a Transilvaniei, realizată de un locuitor al acestor
ţinuturi; ea a stat la baza hărţilor Transilvaniei publicate ulterior de
Sebastian Münster (1489–1552), Abraham Ortelius (1527–1598) sau Gerardus
Mercator (1512–1594). Se cuvine precizat faptul că Johannes Honterus foloseşte
prima oară omonimul „Alpes” pentru
Munţii Făgăraş. Astfel că, ei nu puteau fi numiţi în anul 1331 „Alpem Olacorum”, unde ar fi avut loc
bătălia de la Posada. Ulterior, Munţii Făgăraş au fost numiţi „Alpii
Transilvaniei” de geograful Emmilien de Martone (1873–1955).
Muntele
Românilor trebuie căutat în altă parte, între râurile Olt şi Jiu, unde se află
Munţii Căpăţânii. Precizăm că, în vechime, aceşti munţi se numeau „Muntele
Român”, cum adevereşte o hartă de la Academia Română din secolul al XVIII-lea.
Este logic, privind munţii din zona respectivă, constatăm că există trei munţi
paraleli: la nord, ai Cibinului; la mijloc, ai Lotrului, iar la sud ai
Căpăţânii; pe acesta, ungurii l-au numit „Alpem
Olacorum”, adică Muntele Românilor, fiind stăpânit de români. Probabil,
ulterior a primit numele actual de la craniile descoperite în zonă, rămase din
lupta de la Posada. De asemenea, în această regiune, apare cel mai frecvent
toponimul „Roman”; menţionăm numai culmea sudică numită Piatra Roşie ― Roman ― Plaiul
Vaideeni, pe care pătrund, în zona centrală a Munţilor Căpăţânii, o serie de
trasee turistice.
Referitor
la Muntele Românilor, călătorii străini prin Ţările Române au consemnat
existenţa „sub muntele Valahului”, a unei biserici ridicată în cinstea
victoriei de la Posada din anul 1330 şi a amintirii celor dispăruţi în bătălie.
Şi se mai spune că această biserică se afla pe drumul care duce de la Giurgiu,
în Transilvania, deci pe un drum al sării, o rută principală, „cale de două
zile călare faţa de Sibiu”. Se ştie că principalele căi de comunicaţie, care
străbăteau Oltenia medievală, adică „Drumul Mare sau al Mehedinţilor” care lega
vestul de estul regiunii şi „Drumul ungurenilor” de la Giurgiu treceau pe la
poarta Mănăstirii Bistriţa, unde se uneau şi treceau peste munţi spre
localitatea Mălaia, apoi la Sibiu.
Schitul Sfântului Mucenic Procopie
Cu
ocazia „Simpozionului Posada 650”, întrunit la Râmnicu Vâlcea în data de 8
noiembrie 1980, marele cercetător istoric Preotul Dumitru Bălaşa a susţinut,
referitor la bătălia de la Posada, că: „Pentru identificarea locului luptei
capitale cu armatele compozite, conduse de Carol Robert, va trebui căutată
mănăstirea ridicată pe locul respectiv”. Iată că, după aproximativ 40 de ani,
s-a împlinit dorinţa marelui istoric.
Se
ştie că, în practica voievozilor români exista rânduiala ca, în urma unei
victorii obţinute într-un război, să ridice o biserică închinată unui sfânt
militar. Istoria Bisericii Române dovedeşte că unul dintre sfinţii preferaţi,
alături de marii mucenici Gheorghe şi Dimitrie, a fost Sfântul Mare Mucenic
Procopie († 303), care s-a născut în Ierusalim şi a trăit pe vremea împăratului
Diocleţian (244–311).
În
Ţara Românească, sunt menţionate două biserici închinate Sfântului Mucenic
Procopie, construite ca urmare a unor victorii în războaie. Referitor la
bătălia de la Posada din anul 1330, cronicarul polonez Maciej Strijkowski
scria: „Carol, regele Ungariei, a pornit fără pricină război împotriva lui
Basarab, domnul Munteniei; a fost biruit, prin şiretenie de munteni şi de
moldoveni, aşa încât cu o mică suită abia a scăpat regele de măcel în Ungaria.
Pe acel loc unde a fost bătălia, muntenii au clădit o mănăstire”, pe care
cronicarul a văzut-o în anul 1574, venind din Turcia, dincolo de orăşelul
Gherghiţa. Biserica respectivă trebuia să fi fost o construcţie mai veche din
lemn, cu hramul Sfântul Procopie, despre care, hrisoavele spun că la 1641,
Matei Basarab învinge la Nenişori, nu departe de Gherghiţa, pe Vasile Lupu şi
reface ctitoria, numind-o Biserica Domnească „Sfântul Procopie”.
Informaţia
este foarte importantă, pentru faptul că aflăm pentru prima dată că pe locul
bătăliei de la Posada s-a construit o mănăstire închinată Sfântului Procopie,
amintire păstrată în memoria colectivă. Dar relatarea cronicarului polonez
Maciej Strijkowski nu corespunde cu locul posibil al confruntării de la Posada,
motiv pentru care trebuie să ne orientăm spre Defileul Bistriţei, unde a
existat schitul închinat Sfântului Mucenic Procopie.
Arhimandritul
cronicar Chiriac Râmniceanu, care a învăţat în Şcoala mănăstirească de la
Bistriţa, relatează că monahii bătrâni i-au spus că a avut loc zidirea
„Bistriţii la leat 1300 şi mai ceva…, fiind acolea o bisericuţă mică de lemn”,
deci pe la anul 1330. Despre acest schit, învăţatul rus Kovalevski relata, prin
anul 1845, că a existat înainte de fondarea Mănăstirii Bistriţa.
De
asemenea, în viaţa banului Barbu Craiovescu se relatează că atunci când avea 18
ani a fost prins de turci şi dus la Ţarigrad, ferecat în lanţuri şi condamnat
la moarte. În ajunul executării sentinţei capitale, stabilite pe 8 iulie,
tânărul petrece noaptea în priveghere, rugând pe Marele Mucenic Procopie să-i
salveze viaţa. Dimineaţa, intrând în celulă, temnicerii au rămas uimiţi, văzând
că lipseşte condamnatul. În aceeaşi dimineaţă, egumenul Schitului de la
Bistriţa află pe Barbu în biserică, prosternat în faţa icoanei Sfântului
Procopie, legat la mâini şi la picioare cu obezi de fier! Ca recunoştinţă,
pentru izbăvirea supranaturală, tânărul boier hotărăşte ca, în locul modestului
schit, să înalţe o mănăstire monumentală, ctitorind astfel Mănăstirea Bistriţa
olteană.
Mănăstirea „Schimbarea la Faţă”
În
jurul anului 1350, la intrarea în Defileul Bistriţei, a fost construită
Mănăstirea „Schimbarea la Faţă” sub influenţa mişcării isihaste. Se ştie că
Nicolae Alexandru Basarab, domnul Ţării Româneşti, era un adept al acestei
mişcări de profundă spiritualitate creştină, dezvoltată la Paroria, în sudul
Dunării. În corespondenţa Sfântului Grigorie Sinaitul, dascălul de la Paroria,
întreţinută cu „împăraţii pământului”, este menţionat şi Nicolae Alexandru I al
Valahiei, la început asociat la domnie de tatăl său, Basarab I, apoi singur
stăpânitor (1352–1364). Credem, că domnitorul a intenţionat să imortalizeze
evenimentele din anul 1330, petrecute în aceste locuri, prin ctitorirea unei
mănăstiri care durează şi astăzi, fiind cunoscută sub denumirea de „Biserica
Bolniţă” a Mănăstirii Bistriţa.
În
urma dezastrului de la Posada bistriţeană, pe locul bătăliei au rămas imense
cantităţi de piese militare, care au fost recuperate de învingători. Cronica pictată
precizează că, valahii „au pus mâna pe foarte multe arme şi haine de preţ ale
tuturor celor căzuţi şi bani în aur şi argint şi vase preţioase şi brâuri de
sabie şi multe pungi cu groşiţe late şi mulţi cai cu şei şi cu frâie ce toate
le-au luat şi le-au dus lui Bazarad Voievod”. Deci, românii au recuperat de pe
câmpul de luptă toate obiectele de valoare, motiv pentru care nu se găsesc
multe piese militare la locul confruntării de la Posada. Totuşi, sporadic au
mai rămas unele exemplare.
În
ultimul deceniu al secolului al XX-lea, când s-a construit hidrocentrala pe
râul Bistriţa, la toponimul „Între Râuri”, s-au descoperit câteva piese
militare de origine maghiară. În anul 1996, am finalizat monografia Mănăstirea
Bistriţa Olteană. Printre alte documente, am evidenţiat şi un hrisov emis
de voievodul Vlad Vintilă de la Slatina (1532–1535) care preciza că, „au jefuit
ungurii mănăstirea şi au tăiat şi pe călugări”.
Citind
cartea, prof. Petre Bardaşu, directorul Muzeului de Istorie din Râmnicu Vâlcea,
a considerat că armele datează din perioada respectivă. Însă concluzia este
greşită. Actul se referea la evenimentele din anul 1530, când Moise Vodă
(1529–1530), mazilit de turci şi refugiat în Transilvania, revine cu sprijin
militar din partea lui Ștefan Mailat, viitorul voievod transilvănean
(1534–1540), pentru înfruntarea otomanilor care aduceau pe noul domn, Vlad
Înecatul (1530-1532). Confruntarea oştirilor are loc la 29 august; atunci cad
mulţime de oşteni, în frunte cu voievodul Moise şi marele Ban Barbu al II-lea
Craiovescu. În aceste împrejurări, ungurii atacă şi devastează aşezământul
monahal, dar ei n-au pătruns spre mănăstire pe Defileul Bistriţei, ci pe drumul
Ungurenilor care venea de la Sibiu la Curtea de Argeş şi trecea prin apropierea
mănăstirii.
Pentru
clarificarea problemei, am solicitat cărturarului Petre Cichirdan şi
jurnalistului de investigaţii Gheorghe Jianu din Râmnicu Vâlcea să facă o
vizită la Muzeu, unde să identifice obiectele respective. Cercetând registrele
de intrare, au găsit înregistrate câteva piese: o cămaşă de zale şi două
biciuri de luptă cu buzdugan şi lanţ, datând din secolele XIII–XV. Ele au fost
înregistrate în anul 1995, sub numărul de inventar 442/1995. Deci, piesele se
încadrează în perioada secolului al XIV-lea, când s-a dat bătălia de la Posada.